Jurnal personal, 23 iunie
Am împlinit de curând 38 de ani și de aproape doi ani locuiesc cu Petru, care e cu cinci ani mai în vârstă decât mine. Petru a fost căsătorit înainte, are două fete și o fostă soție, Viorica, ce nu lucrează și care îl sună aproape în fiecare seară, ba să îi ceară niște bani, ba să îi ceară ajutor cu ceva prin casă.
Eu nu am mai fost măritată și nu am copii. Știu că poate lumea va spune că nu înțeleg ce înseamnă copii și familie, dar chiar înțeleg. Pur și simplu mi se pare anormal să locuiești cu o femeie și să fii căsătorit cu ea, iar în același timp să te duci mereu la alta. Fosta lui soție parcă încearcă să-l recâștige. Mai nou, sună zilnic, mereu s-a mai întâmplat ceva, mereu are nevoie de ceva.
Petru pleacă la ele direct după serviciu și se întoarce târziu, după miezul nopții. Nici măcar de sărbători nu putem sta împreună, doar noi doi. Iar, inevitabil, Viorica îl apelează și găsește motive a rămas ceva nefăcut prin apartament, fetele au nevoie de el, sau cine știe ce altă problemă inventată. Dar de ce trebuie Petru să meargă? Are frați, surori, rude și multe prietene, toți locuiesc aproape. Răspunsul îl știu: ea vrea să-l readucă lângă ea.
M-am săturat de situația asta. Nu mai știu ce să fac, uneori îmi vine să pun punct Dar ce rost are? Am încercat să vorbesc cu el, însă nu am rezolvat nimic. Simt că mă învârt în cerc și mă doare să văd că pentru familia lui veche, mereu are timp, iar pentru mine, din ce în ce mai puțin. Poate eu sunt problema, poate ar trebui să învăț să accept, dar parcă nu e drept. Nu știu ce e de făcutAm stat aseară pe balcon, cu o ceașcă de ceai, privind cum apune soarele peste blocurile gri. Din apartamentele de dedesubt veneau voci amestecate, fragmente de vieți care se duceau, se reîntâlneau, ca și cum ne-am învârti cu toții într-o roată de care nu putem scăpa. Mi-am dat seama că, de fapt, nu era vorba doar de Viorica și Petru, ci despre mine. Despre ce vreau să fiu, despre liniștea și spațiul pe care îl merit. Poate că simpla acceptare nu mă va duce mai departe, ci alegerea conștientă de a-mi păstra demnitatea.
Am coborât în parc și am lăsat telefonul acasă, pentru prima dată după multă vreme. Am mers printre copaci, am ascultat foșnetul frunzelor și mi-am jurat, printre pași, să nu mă mai pierd pe mine în poveștile altora. O să caut răspunsurile mele, să-mi dau voie să fiu fericită cu Petru, dacă va ști să mă aleagă. Dacă nu, poate drumul meu duce în altă parte. Și, pe neașteptate, am simțit din nou o ușoară bucurie: soarele încă mai apune pentru mine.
