BUNICA, ÎNGERUL PĂZITOR
Pe părinții ei, Anuța nu și-i mai aducea aminte. Tatăl a lăsat-o pe mama însărcinată și după aceea nu s-a mai știut nimic de el. Mama s-a stins devreme, când Anuța nu avea decât un an. Descoperiseră din senin cancerul și s-a stins ca o lumânare.
Pe Anuța a crescut-o bunica Marioara, mama mamei sale. Bunicul se dusese dintre vii din tinerețe, așa că bunica și-a dăruit întreaga viață fiicei și nepoatei. Încă din primele clipe, între Anuța și bunica Marioara s-a format o legătură sufletească puternică. Bunica știa din priviri ce își dorește Anuța și mereu se înțelegeau dintr-un cuvânt.
Pe bunica Marioara o iubea tot satul. De la vecini până la învățătoarele din școală, toți aveau cuvânt bun pentru ea. La serbări sau ședințe venea întotdeauna cu o coșarcă de plăcinte proaspete “Cum să stea omul flămând, că toți vin obosiți de la lucru”, spunea ea. Niciodată nu a vorbit de rău pe nimeni, nu a bârfit, și mulți îi cereau sfat. Anuța era norocoasă că o avea pe bunica.
Despre viața personală a Anuței nu se poate spune că a avut noroc. Școală, facultate la Iași, serviciu, mereu grăbită, mereu cu ceva de făcut. Flăcăi erau pe lângă ea, dar nimeni potrivit. Bunica Marioara își făcea griji.
Dar, Anuțo, dragă, tu mereu rămâi fată bătrână, oare nu e niciun flăcău de treabă pentru tine? Ești așa frumoasă și isteață! Anuța râdea și schimba vorba, dar adânc în suflet știa că ar fi vremea să-și întemeieze o familie, că avea deja treizeci de ani…
Bunica a plecat pe neașteptate. Pur și simplu, într-o dimineață nu s-a mai trezit, i-a stat inima în somn. Anuța era ca pierdută, nu-i venea a crede ce i se întâmplase. Mergea la serviciu, prin piață, pe la magazine, dar făcea totul mecanic. Acasă nu o aștepta decât pisica, Mitzi. Anuței îi era tare dor și pustiu.
Într-o zi, mergea cu trenul spre Chișinău și citea o carte. Față în față, s-a așezat un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat elegant, cu chip luminos. O privea atent, dar nu o deranja, ba chiar îi plăcea să-i simtă privirea. Au început să discute despre cărți subiect despre care Anuța putea să vorbească ore întregi. Parcă din filme, s-a gândit ea. Mai târziu, când trebuia să coboare, parcă nu-i venea să se desprindă și să meargă acasă. Îl chema Alexandru și a invitat-o la o cafenea. Anuța a acceptat bucuroasă.
Din acea zi, totul s-a derulat cu repeziciune. Se sunau și își scriau zilnic, de văzut mai rar, căci Alexandru era foarte ocupat la serviciu. Nu știa prea multe despre el: omul evita discuțiile despre trecutul său, despre familie, despre muncă. Pe Anuța nu o deranja această rezervă, ba pentru prima dată în viață se simțea cu adevărat fericită alături de cineva.
Într-una din zile, Alexandru a invitat-o la restaurant duminica, lăsând să se înțeleagă că va fi o zi specială. Anuța a știut că urmează să-i ceară mâna. Era în al nouălea cer în sfârșit, avea să aibă soț, copii și o familie completă, ca toată lumea… Doar de bunica îi era dor, să fi ajuns să vadă această zi…
Seara, întinsă pe pat, începu să se gândească la ce să îmbrace, că doar trebuie să rămână ziua asta pentru totdeauna în amintire. Obişnuia să-și cumpere haine de la magazine pe internet. Privea cu sufletul la gură rochii pe telefon și a ațipit așa.
Deodată, o vede că intră bunica Marioara în cameră, cu rochia ei albastră preferată, se așază lângă ea și o mângâie pe cap. Anuța se miră și se bucură: “Buni, dar tu nu mai ești… Cum ai ajuns aici?” Eu, fetiță dragă, nu am plecat nicăieri, sunt mereu cu tine, văd și aud tot, chiar dacă tu nu mă vezi. Vreau să te previn: nu te mărita cu omul ăsta, nu e bun. Ascultă-ți bunica! Și-apoi s-a topit ca un abur.
Anuța s-a trezit înspăimântată, stătea în pat năucită. Parcă o văzuse, dar nu era! A înțeles că fusese un vis. Totuși, neliniștea nu-i dădea pace. De ce să spună bunica așa ceva? Nici măcar nu-l știa pe Alexandru. De neliniște, nu a mai ales nicio rochie și s-a culcat din nou, rătăcită.
Ziua cea mare se apropia. Rochia tot nu o avea, nimic nu îi ieșea din mână, iar în minte îi răsunau vorbele bunicii. Anuța nu crezuse niciodată în vise prevestitoare, dar bunica poate că sufletele celor dragi chiar ne veghează.
A venit sâmbăta și Anuța, în rochia ei veche, a ajuns la restaurant. Era abătută, iar Alexandru a observat imediat. S-a întâmplat ceva, draga mea? Nu, nimic, sunt bine… Alexandru s-a prefăcut că o crede, dădea glume una după alta, încerca să-i ridice moralul. La sfârșitul cinei, ca-n filme, a îngenuncheat și i-a întins o cutiuță cu inel.
Anuței i s-a făcut rău: i-a zumzăit capul, s-a întunecat înaintea ochilor, și prin geam a văzut-o pe bunica privind-o blând. Doar atât: stătea și o privea. Anuța a înțeles era un semn. Iartă-mă, Alexandru, nu pot… Dar de ce, ce-am greșit? Nimic… dar eu întotdeauna am avut încredere în bunica mea, și-a luat geanta și a fugit.
Alexandru a ieșit furios după ea; i-au sărit ochii de mânie și-a început a trage de ea și să urle: Așa, nu vrei, fă, să te măriţi cu mine? Să rămâi cu pisica ta Mitzi! Cine te mai ia, vai de capul tău, fată bătrână! Și dus a fost.
Anuța era șocată. Cum? El, Alexandru al ei, educat, citit, blând… Asta era să-i fie soț, să-i facă și copii?…
A doua zi, s-a dus la colegul ei din liceu, Andrei, care era șef la secția de anchete din oraș. De fiecare dată i-a ajutat pe colegii de clasă. I-a dat lui Andrei poza și câteva date, să verifice ce fel de om e Alexandru.
Peste o zi, Andrei a sunat: “Nu am vești bune… Alexandru e un mare escroc. Se combină cu femei singure, le convinge să treacă apartamentul pe numele lui, să ia credite pentru afaceri, iar pe urmă le dă afară din casă și divorțează. Are dosare penale, a făcut și pușcărie pentru asta. Ai avut noroc că ai scăpat la timp.
Heeei, și de unde să fi știut bunica de toate astea? Minuni să tot fie… Bunico, îți mulțumesc că nu m-ai părăsit și m-ai ferit de atâta amar!
Anuța a intrat la magazin, a cumpărat mălai, ouă și niște pliculețe pentru Mitzi, și a pornit spre casă cu pasul ușor, știind că nu e niciodată cu adevărat singură, că bunica e mereu undeva aproape…
Se zice pe la noi că sufletele celor dragi ne veghează totdeauna și că se fac îngeri păzitori care ne ocrotesc de nevoi și primejdii…
Aș vrea să cred că-i adevărat și că așa a fost și pentru mine.






