— Bunicule, privește! — Lilia s-a lipit cu nasul de geam. — Un cățel! Dincolo de poartă alerga o ma…

Moșule, uită-te! Florica stătea lipită cu nasul de geam. Cățelușul!

Dincolo de poartă bâjbâia o maidaneză. Neagră, murdară, cu coastele ieșite ca niște crengi vechi după iarnă lungă.

Iar a venit potaia asta, bombăni Ilie Nicolae, trăgându-și opincile. A treia zi de când roiește pe aici. Hai, valea de-aici!

Ridică bastonul spre ea. Câinele sări înapoi, dar nu fugi. Se așeză la vreo cinci metri, privind doar. Privea fără să clipească, de parcă ar visa să știe ce e înăuntru.

Moșule, nu o certa! Florica îl apucă de mânecă. O fi flămândă și-nghețată, sărăcuța!

Destul îi am eu ale mele pe cap! mârâi bătrânul cu un gest larg. S-aducă purici și boli? Hai, sictir!

Cățelușa strânse coada și se trase mai la o parte. Dar cum Ilie Nicolae dispăru în casă, ea se furișă la loc…

Florica stătea de jumătate de an la bunicul, de când părinții ei se duseseră pe drumul fără întoarcere, într-un accident. Ilie Nicolae și-a luat nepoata la el, deși nu fusese mare prieten cu copiii. Se obișnuise cu liniștea și cu rânduiala lui.

Acum însă, avea parte de o fetiță care plângea nopțile, șoptind mereu: Moșule, când se-ntorc mama și tata?

Cum să-i spui că niciodată? Bătrânul doar ofta și-ocolea răspunsul. Greu le era amândurora. Dar n-aveau de ales.

După prânz, cât moșul moțăia la televizor, Florica se strecura pe furiș în curte. În mâini un castron cu rămășițe de ciorbă.

Vino aici, Zgarda, șoptea copila. Așa te-am botezat eu. E nume frumos, nu-i așa?

Cățelușa venea tiptil, linge castronul până la urmă și apoi se așeza, bândă. Privea cu o recunoștință mută, nemăsurată.

Ești cuminte, Zgarda, o mângâia Florica. Foarte cuminte.

Din ziua aceea, Zgarda nu s-a mai clintit de lângă poartă. Păzea, o conducea pe Florica la școală, o aștepta la întoarcere. Iar când Ilie Nicolae ieșea afară, sărea imediat:

Iar tu, aici? Până când?!

Dar Zgarda știa deja: omul ăsta doar mârâie, nu mușcă.

Vecinul Constantin Mitică, scălda privirea peste gard la toată tărășenia. Și într-o zi zise, aplecându-se spre gard:

Ilie, degeaba o gonești.

De ce? Am eu chef de câini? Mai bine doare măseaua!

Dar, cine știe, zise Constantin, poate-o trimis-o Dumnezeu pe capul tău cu un rost.

Ilie Nicolae doar bombăni

Trecuseră șapte zile. Zgarda tot la poartă dormea ploaie, lapoviță, ger, nu conta.

Florica îi ascundea mâncare, iar Ilie Nicolae se făcea că nu vede.

Moșule, pot s-o las pe Zgarda în antreu, măcar? ruga Florica la cină. E mai cald acolo.

Nu și iar nu! trânti tacâmul Ilie Nicolae. Animalele n-au loc în casă!

Dar ea…

Fără dar și poate! Ajunge cu mofturile!

Florica tăcu bosumflată. Noaptea, Ilie Nicolae nu găsea somn. Dimineața, zări pe geam.

Zgarda, ghemuită sub o pătură de chiciură direct pe zăpadă. Asta e, curând o să plece la Domnul, sau cine s-o milui, gândi bătrânul. Și-l străbătu un fior rece.

Sâmbăta, Florica merse pe la iaz să se dea pe gheață. Zgarda urma, lipită de urma ei. Copila zâmbea, se învârtea spre larg, iar câinele pândea de pe mal.

Vezi ce pot? a strigat Florica, zburând spre mijlocul iazului.

Gheața a vibrat, a scârțâit scurt. Și Florica a dispărut.

Apa, neagră și tăioasă, a tras-o sub cristal. S-a zbătut, dar strigătul i se îneca între valuri și sloi.

Zgarda a încremenit, apoi a zbughit-o spre casă.

Ilie Nicolae crăpa lemne. Auzi lătrat nebun, disperat. Se întoarce câinele se învârtea ca-n transă, târându-l de pantaloni spre poartă.

Ce spui, ai înnebunit? nu pricepea Ilie Nicolae.

Dar Zgarda n-o lăsa, urla, se agita, trăgea de el, și-n ochi numai alarmă… Și-atunci bătrânul a priceput.

Florica! o strigă răgușit, năvală după câine.

Zgarda gonea înainte, se tot întorcea să vadă dacă omul vine. Iar înainte, spre iaz!

Ilie Nicolae zări pata neagră. Slabi stropi și glas.

Ține-te! răcni el, apucând o prăjină Ține-te, nepoată!

Târâindu-se pe gheață, care scârțâia și părea să cedeze, cu inima bătând nebunește, îi prinse haina și o trase la mal. Iar Zgarda lătra, sălta, încurajându-i.

Când au scos-o pe Florica, era vânătă. Ilie îi freca obrajii cu zăpadă, șoptea rugăciuni șoptite printre dinți.

Moșule, a șuierat Florica, abia, unde e Zgarda?

Cățeaua stătea lângă ea, tremurând de frig, de spaimă, de toate.

E aici, mormăi bătrânul. E aici.

După asta, ceva s-a rupt și reparat în același timp. Ilie Nicolae n-a mai certat-o pe Zgarda. Dar în casă tot n-a vrut s-o lase.

Moșule, de ce? Florica nu-l slăbea. M-a salvat, moșule!

Te-a salvat, așa e. Dar loc tot nu-i.

De ce?

Pentru că așa am stabilit! trânti o replică aspră, privind pe fereastră.

Era ciudat pe dinăuntru. Regulă e regulă, nu? Și totuși, inima îi colcăia.

Vecinul Constantin mai trecea pe la ceai și covrigei. Priveau la Zgarda pe geam.

Ai auzit, nu? întreabă Constantin încet.

Am auzit, bombăni Ilie Nicolae.

Câine bun, deștept.

Se mai găsesc.

Pe ăștia-i păstrezi.

Ilie Nicolae ridică din umeri:

O păstrez… doar n-o alung.

Nu, n-o mai alungi. Dar când ninge, unde se bagă?

Pe-afară, unde-i locul câinilor, nu?

Constantin dădu din cap cu greutate:

Ești ciudat, Ilie. Ți-a salvat copila și tu… E nerecunoștință asta.

Nu datorez nimic potăii! izbucni bătrânul. O hrănesc, n-o bat să-i fie de ajuns!

Dator sau nu, dar sufletul?…

Of, dragostea e pentru oameni, nu pentru javre!

Constantin tăcu. Nu-i mai era rost de vorbă. Dar privirea îi rămase grea.

Februarie a fost ca o ciorbă clocotită crivăț după crivăț, nămeți peste gard, de parcă iarna voia să-și arate dinții.

Ilie Nicolae abia apuca să crape iarăși omătul, dimineața era iar copleșit curtea.

Iar Zgarda, tot la poartă, sub suflarea vânturilor. Slăbise, adunată toată în oase. Dar nu pleca.

Moșule, Florica îl trăgea de mânecă, uită-te la Zgarda, mai are un pic și… Moșule!

Aici a venit să stea, nu a forțat-o nimeni, dădea el din mână.

Dar

Ajunge! răcni bătrânul Numai câine, numai câine, mă seacă!

Florica nu mai zise nimic, tăcută la masă. Seara, când moșul citea Jurnalul de Chișinău, surdină:

Azi n-am mai văzut-o pe Zgarda.

Și?

De dimineață n-a apărut. Nu cumva e bolnavă?

Să se fi dus! Poate-a plecat. Era și cazul.

Moșule! N-ai inimă?

Dar ce vrei să zic? Nu-i a noastră, nu pricepi? Străină! Noi nu-i datorăm nimic!

Datorăm, zise Florica, încet. Mi-a salvat viața, și nici măcar n-am lăsat-o să doarmă la cald.

Nu-i loc! trânti iar ziarul moșul. N-am făcut casă de animale!

Florica suspină și fugi în odaia sa. Ilie Nicolae rămas să se uite în pagină. Și, deodată, literele nu-i mai intrau în cap.

Noaptea s-a pornit o viscolă de-a răsturnat lumea. Casa gemea, vântul urla în horn, ferestrele zăngăneau. Ilie Nicolae se răsucea în pat, cu somnul fărâmițat.

Vreme de câine… gândi, rușinat apoi de el însuși: Ce-mi pasă mie? Dar îi păsa, și știa asta.

Dimineața, viscolul domolise. Ilie Nicolae puse ceai pe foc, se uită pe fereastră. Curtea un pustiu alb. Nici urmă de alei, bătătorit peste tot. Lângă poartă…

Lângă poartă, un ghem negru pe-un munte de omăt. O fi pungă de gunoi, gândi, dar ceva i se făcu ghem.

Trase o haină pe el, băgă picioarele în cizme, ieși. Zăpada era până la genunchi. Ajunse la poartă, se opri.

În mijlocul troianului era Zgarda. Nemiscată. Ninsă aproape de tot doar urechile și coada mai ieșeau.

Gata, asta a fost…, zise Ilie Nicolae în sinea lui. Și simți cum ceva se sparge înăuntru.

Se-aplecă, scutură zăpada. Cățelușa abia respira, gâfâind. Nici ochii nu-i deschise.

Ehei, proasto, șuieră moșul. De ce n-ai plecat?

Zgarda a tresărit. Se luptă să-și ridice capul, dar se frânse la jumătate.

Ilie Nicolae se uită și nu se mai gândi la nimic. Ei, fie ce-o fi, și, cu grijă, a ridicat-o în brațe.

Atât era de ușoară oase și blană. Dar caldă. Încă vie.

Ține-te, mormăia cu ochii în pământ, intrând în casă. Ține-te, proasto.

A pus-o pe carpetele din tindă, lângă sobă.

Moșule? Florica apăru în prag, încă în pijamale. Ce e?

Nimic… răcindu-i oasele acolo. Încălzește-o, să nu o ia spaima.

E vie?! Moșule, e vie?

Vie, Florico, vie. Pune lapte cald în castron.

Imediat! și fuga spre sobă.

Ilie Nicolae ședea pe vine lângă Zgarda și îi mângâia capul. Gândea: Ce fel de om sunt? Uite ce i-am făcut, și tot nu m-a lăsat. Recunoaște-mă, nebuno!

Zgarda a deschis puțin ochii. Privirea ei spunea totul. Iar lui i se gâtuia sufletul.

Laptele-i gata! a pus Florica castronul lângă Zgarda.

Zgarda, cu greu, a sorbit. Încă o dată. Și încă o dată. Moș și nepoată priveau uimiți, de parcă trăiau un miracol.

La prânz, Zgarda stătea deja pe burtă. Seara, se plimba ușor prin bucătărie, ezitând pe labele slabe. Ilie Nicolae bombănea din colțul gurii:

E doar temporar, clar? Își revine, și pe-afară!

Dar Florica surâdea. Ea știa că moșul îi dă cea mai bună bucată de carne, îi aranjează pătura, o mângâie când crede că nimeni nu-l vede.

N-o mai dă afară, era convinsă copila.

Dimineața, Ilie Nicolae se trezi devreme. Zgarda, pe preșul de lângă sobă, îl privea cu ochi rotunzi.

Te-ai pus pe picioare, ha? zise moșul, trăgându-și pantalonii. Uite-așa.

Cățelușa a dat din coadă. Timid, așteptând să nu fie iar mârâit afară.

După micul dejun, Ilie Nicolae ieși în curte, urmat de copila și de Zgarda. Se opri lângă cotetul vechi, vechi de peste zece ani.

Florico! strigă moșul. Vino-ncoace!

Își trase nepoata după el. Zgarda, precaută, se ținu aproape de copila, dar nu se ferea ca altădată de bătrân.

Privește, zise moșul. Cotetul ăsta-i roasă, tabla spartă, pereții croiți de ploi. Cred că trebuie reparat.

De ce, moșule? întrebă mirată Florica.

Cum de ce? La ce bun să stea degeaba? Nu-i bine așa.

A adus scânduri, ciocan, cuie. Începuse să bată, boscorodind la fiecare șurub strâmb.

Zgarda stătea la distanță, urmărind totul. Parcă înțelesese: noul adăpost era pentru ea.

Până la prânz, cotetul sclipea cu acoperiș nou. Ilie Nicolae puse o pătură groasă, două străchini apă și mâncare.

Uite-așa, suspină el. Gata-i.

Moșule, e pentru Zgarda, nu? glasul copilei era ca un abur.

Iei, pentru cine să fie? bombăni bătrânul. În casă n-are rost să stea, dar pe-afară trebuie să aibă cămin. Așa-i corect.

Florica sări să-l cuprindă.

Mulțumesc, moșule! Mulțumesc!

Hai, lasă, nu mai fi plângăcioasă. Și, să știi, doar temporar! Până-i găsim stăpân.

Dar știa prea bine că n-o va mai da. Și nici Zgarda nu mai avea drum doar la ei îi era rostul.

Tocmai atunci veni Constantin. Privi cotetul, cățeaua, fața bucuroasă a Floricăi. Zâmbet șugubăț:

Ți-am zis eu, Ilie, are Dumnezeu planurile lui.

Lasă cu Dumnezeu al tău, bombăni Ilie Nicolae, doar milă mi-a fost. Nu-i ceva nemaipomenit.

Ba da, râse Constantin. Suflet bun la fund de om găsești greu.

Ilie Nicolae ar fi răspuns, dar nu-i mai venea. Privea cum Zgarda adulmeca căsuța nouă, cum Florica o mângâie. Și pricepea: erau o familie. Una ciudată, neterminată, dar familie.

Ei, Zgardo, zise încet, de-acum ăsta-i și casa ta.

Cățelușa îl privea lung, apoi s-a așezat lângă cotet, cu fața spre ușa unde locuiau oamenii ei.

Оцініть статтю
— Bunicule, privește! — Lilia s-a lipit cu nasul de geam. — Un cățel! Dincolo de poartă alerga o ma…