Camera de rezervă
Sergiu lăsă două suluri de tapet jos, în hol, și, fără să-și scoată pantofii, împinse ușa camerei de rezervă cu umărul. Ușa se izbi de ceva moale și nu se deschise complet. Oftă și împinse mai tare, simțind cum i se urcă în gât iritarea adunată peste zi la birou.
Gata, iar? mormăi el, deși nimeni nu ieșise încă din bucătărie. Tot așa…
În cameră tronau saci cu haine, cutii de la electrocasnice, o saltea veche sprijinită de perete și un raft unde erau amestecate borcane, cărți și tot felul de cabluri. Printre toate acestea se lăsa un culoar cât să ajungi la fereastră, unde stătea, plină de praf, cutia cu globurile de Crăciun.
Nicoleta apăru pe la spate, ștergându-și mâinile de prosop.
Ai luat deja tapetul? întrebă ea, fără să se uite la suluri, ci studiind camera, parcă să verifice dacă nu a mai crescut ceva între timp pe acolo.
Tapetul, vopseaua, chit de pereți toate luate. Dar trebuie măcar să deschidem ușa prima dată.
Sergiu puse sulurile lângă perete, să nu deranjeze prin hol.
Nicoleta se aplecă și trase de marginea unui sac, făcând loc. Ușa se mișcă.
Hai s-o facem ca lumea, zise ea. Azi sortăm, mâine peretele. Și gata. Fără mai vedem.
Sergiu încuviință din cap, deși în el se ridica refuzul acela familiar. Mai vedem era modul familiei lor de-a nu se certa. Cât timp camera era a nimănui, nu trebuia să decidă pentru cine e, de fapt.
Din bucătărie se auzi vocea Verei:
Vă ajut și eu, doar să-mi spuneți ce am voie să ating.
Vera stătea cu ei de doi ani, de când îi murise mama și se vânduse camera din apartamentul vechi. Era liniștită, discretă, și prezența ei în casă se simțea ca un strat suplimentar de aer: nu împiedica pe nimeni, dar schimba mișcările obișnuite.
Orice, îi răspunse Nicoleta prea repede. Aproape orice…
Sergiu intră în cameră, pășind cu grijă peste o cutie cu eticheta Cabluri. Se apucă de salteaua rezemată pe muchie și încercă s-o mute, dar salteaua era agățată în mânerul unei valize prăfuite și grele.
Ține tu, îi spuse el Nicoletei.
Ea prinse salteaua, iar Sergiu scoase valiza. Era grea, cu colțurile tocite, iar lăcățelul îi era încâlcit cu sârmă răsucită.
A cui-i asta?
Nicoleta lăsă privirea.
A mamei… rosti, parcă valiza ar fi putut auzi.
Vera intră, cărând un pachet de ziare legate cu sfoară.
Pe astea le aruncăm? zise ea.
Ziarele, da, pune-le în sac, să nu umplem toată casa cu ele, spuse Sergiu.
El lăsă valiza lângă ușă. Sârma de la lacăt era tare, se juca absent cu ea, să vadă dacă s-o poate desface. Nicoleta observă.
Lasă, nu acum, zise ea. Mai încolo.
Sergiu ridică privirea.
Nico, am zis că azi, nu încolo.
Nicoleta strânse din buze, luă cutia cu globuri și o scoase în hol, de parcă era cel mai important lucru de făcut.
Vera, fără să zică nimic, desfăcu un sac de gunoi și puse ziarele, zornăitul hârtiei stricând și mai rău nervii lui Sergiu.
El apucă la întâmplare o cutie pe care scria Sorin. Școală. Lipită cu bandă, dar banda atârna dintr-o parte. O deschise. Caiete, un catalog, câteva diplome, o riglă de plastic și, deasupra, un tricou mic cu număr pe spate.
Sergiu înlemni. Tricoul era de copil, dar nu chiar de bebeluș de vârsta la care nu-ți e rușine cu hainele colorate.
Ăsta… începu el.
Nicoleta se apropie.
Nu le atinge… zise ea încet.
Dar de ce? Tot le…
N-a mai zis oricum nu mai vine el, deși asta gândea.
Vera își ridică privirea din sac.
Sorin a sunat ieri, spuse ea cu ezitare. Am auzit când vorbea Nicoleta cu el.
Nicoleta se întoarse brusc.
Ai tras cu urechea?
Nu, doar că… vorbeați tare. Întreba ce faceți.
Sergiu simți cum i se schimbă tot pe dinăuntru. Sorin, băiatul lor, locuia acum la Cluj, lucra, avea chiria lui. Venea foarte rar și oricând sosea, asta se lăsa cu pregătiri ca pentru bacalaureat mai ales pentru Nicoleta. Pentru ea, camera aceasta rămăsese camera băiatului, deși nu mai fu nici pat acolo de ani buni.
Și? Zice că vine?
Nicoleta ridică din umeri.
A zis: poate, la primăvară… rosti ca o replică repetată în gând de zece ori.
Sergiu puse cutia la loc și lăsă capacul semi-deschis. Tricoul rămase deasupra, ca un reproș.
Facem birou aici, zise el. Nu mai pot lucra în bucătărie. N-am unde să-nchid o ușă măcar.
Nicoleta se uită la el ca și cum tocmai propusese să arunce o ființă vie la gunoi.
Birou?! Și dacă vine el, unde stă?
Pe canapeaua din sufragerie, cum face oricine. E destul de mare răspunse Sergiu.
Vera tuși stins.
Se poate pune un fotoliu extensibil, propuse ea. Sau o canapea mică, așa, îngustă.
Sergiu voia să spună că nu despre mobilier era vorba, ci că Nicoleta ține camera asta ca pe o promisiune pe care el n-a dat-o niciodată.
Luă alt sac. Erau paltoane vechi, fulare, pături groase. Printre ele, un pachet cu scule: ciocan, șurubelniță, ruletă, cutie cu holșuruburi.
Asta-i a mea, zise el, aproape bucuros să găsească ceva clar.
Nicoleta aprobă.
Se păstrează… spuse ca și când i-ar face o favoare.
Vera descoperi într-un colț o măsuță pliantă, încercă s-o desfacă.
Cam șubredă…
La gunoi cu ea, decretă Sergiu.
Nicoleta sări repede.
Stai. Că poate…
Că poate ce, Nico? Merge să prindă praf? Nu suntem muzeu!
I-au scăpat cuvintele, imediat regretându-le. Nicoleta coborî privirea și începu să pună cărți într-o cutie, fără să se mai uite la titluri.
Eu nu-s muzeu, spuse încet. Doar…
Tăcere. Sergiu văzu cum îi tremură degetele când închide cutia. Vroia să se apropie, dar Vera scoase din spatele raftului o mapă de carton.
Documente, pare. Unde să le pun?
Mapa era cu șnur. Sergiu o desfăcu. Înăuntru: scrisori legate, vreo două poze. Deasupra, scrisul Nicoletei, dar destinatarul nu era el.
Simți că-i transpiră palmele.
Ce-i asta?
Nicoleta ridică ochii. Pentru o clipă păru atât de obosită, apoi se strânse la loc.
Veche… zise ea.
Cui? Sergiu ținea scrisoarea ca și cum ar fi ars.
Vera, realizând că nu-i momentul, se dădu spre ușă.
Eu mă duc să pun de un ceai, lăsă și ieși.
Rămăseră în cameră, între cutii și praf, iar Sergiu înțelese deodată că renovarea deja începuse, doar că nu la pereți.
De la Andrei, spuse Nicoleta. Îți amintești, colegul ăla de la facultate.
Sergiu își aminti. Andrei, cel de dinaintea lor. După, au urmat căsătoria, nașterea lui Sorin, viața obișnuită. Andrei mai apărea uneori în discuții, ca un nume din trecut fără vreo greutate reală.
Și de ce le ții aici?
Nicoleta ridică din umeri.
N-am putut să le arunc. Pentru că… sunt o bucată din mine.
Și tu ții tot aici, în camera pe care n-o folosim, laolaltă cu restul?
Nicoleta se apropie și-i luă mapa.
Nu te da super cinstit, îi zise ea. Ți-am văzut cererea de transfer, aia spre Timișoara, pe care tot n-o trimiți de trei ani. Și pe tine te ține mai vedem.
Sergiu clipi.
Care cerere?
Aia pentru mutarea la muncă, la Timișoara. Ai tipărit-o, ai semnat-o, ai pus-o la dospit. Tot așa, mai târziu…
Îl podidiră rușinea și un fel de necaz amestecat. Chiar se gândise cândva să plece, când la serviciu era jale. Apoi a început să fie mai bine. Sau poate doar i-a fost frică să schimbe ceva.
La mine-i altceva.
Deloc, scutură ea din cap. Toți aruncăm în camera asta ce n-avem curaj să scoatem la lumina zilei. Tu planuri; eu temeri.
Sergiu privi cutia cu caietele lui Sorin.
Și pe Sorin tot aici?
Nicoleta trase aer brusc pe nas.
Nu!
Nu! făcu Sergiu, mâinile ridicate. Nu la el mă refeream. La noi. Ținem camera pentru el, de parcă ar fi tot copil. Dar el, copil fiind, trăiește viața lui.
Nicoleta se așeză pe marginea saltelei, încă sprijinită de perete. Salteaua scârțâi.
Chiar crezi că nu înțeleg? murmură. Dar, dacă nu mai țin, atunci ce-mi rămâne? Rămân… cu nimic.
Sergiu se așeză pe o cutie vizavi. Era tare, incomod.
Și eu mă simt gol, spuse. Doar că eu nu țin scrisori.
Nicoleta privi mapa de pe genunchi.
Crezi că e despre Andrei? aproape râse. E despre cine eram eu atunci. Un pic mi-e frică că viața aia… mi-a scăpat printre degete. Nu pentru că tu ești rău. Ci pentru că timpul trece.
Sergiu tăcea. O vedea acum pe Nicoleta nu ca pe soția agățată de camera băiatului, ci ca pe o femeie speriată să recunoască ce nu mai vine înapoi.
În hol se auziră pași. Vera reveni cu ceștile, le lăsă pe pervaz.
Nu știu ce să fac cu mapa… să o pun în dulap?
Nicoleta îi spuse cu o hotărâre neașteptată:
Vera, nu e treaba ta să ne salvezi.
Vera înțepeni, apoi încuviință.
Știu. Doar că vreau și eu să știu pe ce lume trăiesc…
Sergiu se uită la ea. Vera stătea la ușă, spatele drept, dar mâinile încleștate. Pentru ea, camera de rezervă era tot o așteptare. Poate că se temea că, la revenirea vieții adevărate, o vor da afară.
Facem camera, spuse Sergiu, atent la cuvinte. Nu ca să alungăm pe cineva. Ci ca să… trăim toți.
Nicoleta se ridică.
Astăzi decidem ce va fi aici. Și ce NU va fi.
Sergiu încuviință.
Birou. Și spațiu de oaspete. Să poată veni Sorin. Și Vera, dacă vrea, poate sta singură.
Vera ridică privirea.
De stat singură nu simt nevoia. Dar mi-ar prinde bine, uneori, un pic de liniște.
Nicoleta luă ruleta.
Să măsurăm… Dacă punem masa la geam, canapeaua mică pe latura asta…
Sergiu se miră de cât de repede se orientase. Dar știa: Nicoleta se salva cu pași concreți.
Au început să sorteze. Sergiu a dus sacii cu haine în hol. Nicoleta organiza cărțile: unele pentru dat, altele pe raft în sufragerie. Vera strângea borcanele și capacele, cu eterna speranță că le-or trebui vreodată.
Borcanele chiar nu-s de folos, zise Sergiu.
Cum să nu, că fac dulceață în ele, replică Nicoleta.
Dulceață n-ai mai fiert de doi ani…
Nicoleta se uită lung la el.
Poate fac anul ăsta. Dacă am unde le pune.
Sergiu tăcu. Știa că disputa nu era despre borcane.
Pe seară, se vedea podeaua. Linoleumul vechi se cojise și era umflat pe alocuri. Într-un colț găsiră cutia cu fotografii. Nicoleta se așeză jos și începu să le răsfoiască.
Sergiu veni lângă ea.
Le păstrăm?
Da… dar nu aici, ascunse. Vreau să fie la îndemână, nu într-un ascunziș.
Alese câteva și le detașă. Într-una, Sorin mic, cu obrajii roșii, în alta, Sergiu și Nicoleta, tineri, în fața unei case neterminate, care atunci părea viitorul.
Sergiu privi poza.
Atunci ni se părea că totul e clar.
Nicoleta zâmbi strâmb.
Atunci credeam că avem rezervă. De timp, de energie, de cameră…
Vera aduse valiza.
Stă în drum, zise. Ce facem cu ea?
Nicoleta privi la valiză, apoi la Sergiu.
Hai s-o deschidem.
Sergiu scoase cleștele, desfăcu sârma. Lacătul pocni, valiza se deschise greu, de parcă nu voia.
Înăuntru: baticuri, un album vechi, scrisori, iar dedesubt o pătură de copil, împăturită cu grijă.
Nicoleta luă pătura și o strânse la piept.
E a mea. În ea m-a adus mama din maternitate.
Sergiu simți că-i trece o apăsare de pe inimă. Nu era nimic terifiant acolo, doar lucruri simple.
O păstrăm?
Nicoleta dădu din cap.
Dar nu toată valiza. Facem o cutie mică și o punem sus, pe raft. Să ne amintim, dar să nu trăim doar cu amintirea.
Vera cu precauție:
Să scriem pe ea. Să nu uităm ce e.
Sergiu privi spre Nicoleta. Ea aprobă.
Scriem: De la mama. Și gata.
Au pus pătura, albumul, câteva scrisori într-o cutie. Restul lucurilor, Nicoleta le sortă, unele la gunoi, fără lacrimi, doar încet.
Când au terminat, Sergiu s-a cățărat pe scăunel și a pus cutia sus pe raft. Raftul rămăsese pe peretele din spate, devenind, cum zicea Nicoleta, colțul cu amintiri. Jos urmau să stea dosare cu acte, cutii cu lucruri de sezon. Și nu mai mult.
Regulă: orice punem aici se etichetează și are termen. Peste un an, reevaluăm tot, declară Nicoleta.
Sergiu se miră.
Termen?
Să nu se facă mlaștină de vechituri aici. Și: dacă cineva vrea să lase ceva în caz că…, zice cu voce tare de ce! Fără ascunzișuri.
Vera, șoptit:
Și-i întreabă și pe ceilalți.
De acord, făcu Sergiu.
A doua zi, Sergiu scoase linoleumul, îl rulă și îl duse la tomberon. Avea mâinile rupte și spatele țeapăn, dar un soi de pace în minte. Nicoleta dădea cu glet pe pereți, cu nasul alb de praf. Vera spăla geamul și pervazul de zor.
Spre seară, montară noua lampă. Sergiu, cocoțat, conecta firele; Nicoleta îi dădea izolație, Vera ținea lanterna.
Gata, pune curentul! Nicoleta.
Sergiu apăsă siguranța. Becul se aprinse uniform, fără pâlpâit. Camera era altceva acum nu de rezervă, ci cameră.
Puseră masa la geam. Sergiu așeză laptopul, scăpat de periplul prin bucătărie. Nicoleta aduse de la magazin o canapea mică, extensibilă. Vera puse o veioză pe raft, lângă cutia De la mama.
Sergiu scoase ultimul sac de gunoi. Pe palier, se opri și ascultă. În apartament liniște, dar nu pustiu. Înapoi în cameră, o văzu pe Nicoleta privind masa de la fereastră.
Ei? întrebă el.
Nicoleta se întoarse.
Chiar arată a viață.
Vera, trecând prin ușă.
Dacă vine Sorin, îi cedez locul…
Nu mai trebuie să cedăm nimănui nimic, zise Nicoleta. Nu mai e a lui, nu mai e a noastră… E a tuturor. Și dacă cineva vrea să plece sau să rămână, vorbim. Nu ascundem.
Sergiu stinse lumina pe hol și lăsă aprinsă doar camera. Privi pata de lumină de pe podea, masa la geam, canapeaua, cutia aranjată sus.
Așa rămâne, zise el.
Nicoleta dădu din cap și, înainte să iasă, potrivi veioza să stea drept pe raft. Acel gest mic nu mai apăra trecutul, ci avea grijă de ziua de mâine.
