Când aveam treizeci de ani, eram femeia despre care toată lumea spunea are o lume întreagă la picioare. Aveam un job bun la primărie, un apartament închiriat doar pentru mine în Chișinău, călătoream când aveam chef și, în weekend, ieșeam cu prietenele la un restaurant, la un film sau la dans.
La vremea aceea aveam un iubit cu care fusesem aproape cinci ani împreună. Însă de fiecare dată când aducea vorba că poate într-o zi vom avea un copil, mă treceau fiorii reci. Îi spuneam că nu mă văd cu biberoane și nopți nedormite. El schimba subiectul rapid. Eu eram axată pe economii, dezvoltare, studii, călătorii. Nu pe ideea de a fi mamă.
La 37 ani l-am cunoscut pe altcineva, cu care gândeam că aș putea construi ceva serios. Dar el avea deja un copil dintr-o relație anterioară o responsabilitate pe care o consideram prea mare. Într-o zi mi-a propus să ne mutăm împreună și mi-a spus clar că, într-o zi, își dorește un al doilea copil. M-am speriat și am preferat să mă retrag fără a mai răspunde, până s-a lămurit.
Îmi amintesc când sora mea, Rodica, mi-a spus: O să te pară rău că ai lăsat să-ți scape un bărbat bun, doar pentru că nu vrei să fii mamă. Am râs și i-am spus că face din țânțar armăsar.
La 45 de ani aveam cariera la apogeu. Fusesem promovată, câștigam bine, călătoream mult, mi-am cumpărat prima mașină, am zugrăvit singură tot apartamentul. Eram mândră de mine.
Însă, în timp ce sărbătoream succesele, îmi priveam prietenele copiii lor la grădiniță, la școală, la concursuri, la serbări. Îmi spuneam: Vai ce agitație… eu n-aș putea suporta. Eram convinsă că viața mea e mai tihnită.
La 52 de ani, sora mea s-a îmbolnăvit grav și a avut nevoie de o operație. Copiii ei i-au fost aproape non-stop cu mâncare, hârtii, programări, veghe. Eu m-am simțit complet neputincioasă.
Nu aveam pe cine chema dacă eu ajungeam în situația ei. Ședeam pe holul spitalului și pentru prima oară m-am întrebat:
Dacă mâine aș fi eu aici?
Cine ar veni pentru mine?
Atunci a apărut primul regret. Mic, abia șoptit, dar prezent.
La 60 de ani, am pierdut-o pe mama, și brusc totul a căzut pe umerii mei: dosarele medicale, organizarea înmormântării, facturile, golirea apartamentului ei.
Nepotele și nepoții au ajutat, dar fiecare avea familie, copii, serviciu. În noaptea aceea am dormit singură, înconjurată de saci de haine, și pentru prima dată am conștientizat ceea ce refuzasem mereu să văd:
nimeni nu avea cu adevărat nevoie de mine.
nimeni nu depindea cu adevărat de mine.
tăcerea devenea apăsătoare.
Și m-a străfulgerat gândul: Poate că aș fi fost o mamă bună.
Duminicile au devenit grele.
Surorile mele se adună cu copiii, nepoții, gineri și nurori.
În casele lor e gălăgie, râs, viață.
Eu stau pe un colț de scaun, vizibilă, dar puțin în afară.
Nu pentru că m-ar ignora, ci pentru că nu am un loc clar în cercul lor.
Sunt mătușa, sora, dar niciodată mama.
De Crăciun e și mai greu.
Toți organizează cine de familie.
Eu sunt invitată. Niciodată gazda. Niciodată centrul universului cuiva.
Acum, la 67 de ani, mă trezesc singură, mănânc singură, merg la piață singură, plătesc facturi singură. Nu este o tragedie. E realitatea.
Când mă simt rău, sun un taxi, merg singură la urgență, stau pe scaun cu poșeta în brațe fără să mă întrebe cineva ce am.
Când mi-e greu, nu știe nimeni.
Când mi se întâmplă ceva frumos cum a fost ziua în care am plătit ultima rată la casă nu am cui să împărtășesc bucuria.
Uneori privesc pe geam cum vecinii primesc vizita copiilor și nepoților.
Eu nu am astfel de oaspeți.
Nu am cui lăsa lucrurile mele.
Nu am cui să spun povestea vieții mele.
Nu regret că n-am ascultat de presiunea societății.
Regret doar că am realizat prea târziu că viața nu e nesfârșită.
Sigur, fiecare poate trăi cum dorește
Dar când anii se adună, rămâne doar dorința de a avea pe cineva pe care să te sprijini.
