Când privesc înapoi, cu inima apăsată de ani și amintiri, povestea copilăriei mele pe malul Prutului, lângă orașul Leova, pare desprinsă dintr-o altă viață. Eram doar trei în casa scundă cu ferestre albastre: eu, mama și tata, iar toate seriile erau îmbibate de mirosul borșului de pește și de glasul tatei, care ne povestea istorisiri din Codrii Lăpușnei. Fericirea de atunci părea țesută pentru totdeauna, dar viața e mereu gata să umbrească cele mai luminoase pagini.
Mama s-a stins încet, ca o lumină în ceas de seară. Chipul i-a pălit, ochii i-au devenit triști, iar ultimele luni le-am petrecut lângă patul său, la spitalul din Chișinău, cu speranța stingându-se încet, ca o candelă uitată. Când s-a dus, tăcerea a intrat peste noi ca un viscol. Tata n-a mai găsit alinare decât în paharele de vin de casă, iar casa s-a umplut de glasuri goale, de frig și de umbre. Frigiderul stătea gol. Mergeam la școala din sat cu hainele ponosite, flămând, evitând privirile colegilor și ale profesorilor, care simțeau că nu mai aveam puterea să fiu ca ceilalți copii.
Curând, vecinii au bătut la ușa noastră, cu vorba îngrijorată, și au chemat pe doamna Olga de la Protecția Copilului din Leova. Au venit însoțiți de funcționari, gata să-i ia totul tatei adică pe mine. Tata, în genunchi, a plâns și a promis că va schimba tot. I-au întins o sfoară de speranță pentru o lună, ultimul său răgaz.
A fost un ceas de trezire pentru tata. A pus deoparte băutura, a alergat la piața din Leova, a umplut casa de saci de cartofi, de oale cu varză murată, iar împreună am curățat bătătura până a rămas fără nici urma de praf. Părea că răbdarea noastră avea, totuși, o răsplată. Într-o seară de crivăț, tata mi-a mărturisit, cu glas tremurat, că vrea să-mi prezinte o femeie. Am rămas împietrit; inima mi se zvârcolea ca un pește pe uscat. Dar tata mi-a spus că mama va rămâne mereu în sufletul lui și că are nevoie de cineva alături pentru a nu ne smulge viața cu totul.
Așa a apărut Vera în viața mea.
Vera locuia la Bălți, într-o căsuță caldă, în apropiere de pădurea Rădiului. Era blândă și harnică, cu mâini care mângâiau ca vântul de primăvară. Avea o fiică, Domnica, mai mică cu un an decât mine, ochii ei de un albastru ca cerul, și zâmbetul care îmi alina temerile. Ne-am împrietenit cum se împrietenesc copiii ce au cunoscut amarul alergam după gâște în curte, urcam dealurile vecine, strigam de bucurie, uitând pentru o clipă toate necazurile. I-am mărturisit tatei că Vera aduce din nou lumină printre noi, iar el doar a oftat adânc.
După scurt timp, tata a hotărât să vândă gospodăria din Leova unui prieten de familie cu ceva ruble moldovenești și ne-am mutat cu toții la Vera, la Bălți, într-o încercare de a pune la loc ceea ce se fărâmase. Viața a început să curgă altfel; Vera m-a îngrijit ca pe propriul fiu, mi-a cusut haine noi, gătea plăcinte cu brânză, iar seara mă lua la piept și îmi citea basme din folclorul nostru. Domnica mi-a devenit soră: ne certam, ne împăcam, iar legătura dintre noi se făcea tot mai tare, ca o funie înnodată din lacrimi și zâmbete.
Dar norocul în Moldova e ca o pasăre speriată: dispare când te aștepți mai puțin. Într-o dimineață geroasă, tata n-a mai venit acasă. Un apel de la poliția din Glodeni ne-a anunțat: fusese lovit de o căruță pe drumul acoperit de gheață. Lumea mi s-a cufundat din nou în beznă.
Protecția Copilului nu a mai avut milă: fără tata, fără acte, m-au luat de la Vera și m-au dus la orfelinatul din Chișinău. Ziduri reci, priviri încordate, copii cu vise frânte. Zilele treceau greu, fiecare clipă mă apasă, iar visurile despre Vera și Domnica mă țineau la suprafață ca un colac de salvare. Dar Vera nu s-a lăsat. Venea săptămânal, cu mere roșii, șosete împletite de ea și îmi șoptea mereu să nu renunț. S-a luptat cu funcționari, a umplut birouri cu liste și rugăminți, a plâns și a cerut cu glas tare să mă aducă acasă.
Multe luni am crezut că nu voi mai ieși nicicând din cenușa orfelinatului. Dar într-o dimineață de toamnă, domnul director m-a chemat: Fecior, faci bagajul, vine mama. Afară, la poartă, Vera și Domnica mă așteptau cu brațele deschise, ochii lor plini de lumină și răbdare. Am alergat spre ele, lacrimile curgându-mi pe obraji, și mi-am spus din nou că norocul nu m-a părăsit. Mamă, i-am strigat, fii sigură că voi fi vrednic de dragostea ta!
Ne-am întors la Bălți. Lângă sobă, diminețile mă găseau pregătind caietele pentru școala veche. Anii au trecut. Am terminat liceul, am învățat la Universitatea de Stat din Chișinău, mi-am găsit un loc de muncă. Cu Domnica am rămas apropiați, ca frații; legătura noastră a fost scutul împotriva vremii. Ne-am întemeiat familii, dar Vera a rămas stâlpul nostru, steaua ce ne adună duminica la masa mare, cu sarmale și vin de Cojușna, râs și vorbe bune. Ne privim uneori cu mirare, fără să înțelegem cum am fost binecuvântați să o avem pe Vera ca mamă.
Nu voi înceta niciodată să mulțumesc destinului pentru mama mea a doua. Fără Vera, aș fi rămas o umbră pe drumurile Moldovei. Ea mi-a fost lumina când totul se năruia, și n-am să uit niciodată cum m-a scos din noaptea cea grea ca să-mi dau din nou rost vieții.
