Cercul de dimineață
Pe vechea ușă a liftului din blocul nostru, cineva a prins iarăși o hârtie cu bandă adezivă: NU LĂSAȚI PUNGI LÂNGĂ GUNOI. Banda abia se mai ținea, hârtia era deja colțuroasă de la atâtea desprinderi. Lumina pe hol, cum o știam, pâlpâia și făcea scrisul ba aspru, ba aproape ștersca nostalgia sau supărarea din discuțiile vecinilor de pe grupul de bloc.
S-a dus vremea când mă numeam Maria Panainte. Țin minte cum stăteam cu cheile în mână, ascultând zgomotul bormașinii de pe etajul șase: ba urca, ba o lua de la capăt. Nu m-am supărat niciodată direct pe zgomote. Mă deranja altcevacă fiecare lucru mărunt ajungea mereu ca o ceartă în tribunal. Unii scriau cu majuscule pe grup, alții răspundeau cu ironie, se trimiteau poze cu pantofi străini la ușă, ca probe ale decăderii morale. Toate păreau să ceară implicarea mea, însă eu voiam, de fapt, tăcere în mintea mea, liniște ca în diminețile de la țară.
Am urcat acasă, mi-am pus sacoșa cu cumpărături pe masa din bucătărie, paltonul pe mine, încă. Am deschis grupul de pe telefon. Sus se vedea mesajul: CINE A PARCAT NOAPTEA PE LOCUL DE JOACĂ? Urma poza unei roți de mașină pe bordură, apoi altcineva scria: ȘI CINE NICI MĂCAR NU DĂ BUNĂ ZIUA ÎN SCARA BLOCULUI? Am derulat, am simțit același ghem de iritare în piept și, deodată, mi-am dat seama cât de obosită am ajuns să fiu martorul atâtor răfuieli. Și cât de obosită eram de propria tentație să pun paie pe foc, chiar dacă doar în tăcere.
A doua zi dimineața m-am trezit fără motiv. Trupul meu, ca ceasul bunicii, bătea de la sine. Era frig în cameră, iar caloriferele abia șuierau. Mi-am pus rapid o geacă sport, am ales adidașii cei buni de mersdeși rar îi foloseamși am pășit dincolo de ușa apartamentului. Mirosul scării era același: un strop de praf, un rest vechi de vopsea de pe balustradă și ceva indefinit ce nu găsesc să povestesc.
Lângă lift m-am oprit și am privit panoul cu anunțuri. Erau foi despre verificarea contoarelor, pisica pierdută Mishu și despre adunarea proprietarilor. Din geantă am scos un bilețel pregătit seara trecută și l-am prins cu două ace.
Plimbări de dimineață, în jurul blocului. Fără discuții și obligații. Cine vrea, iese la 7:15 la ușă. Doar un ocol și apoi fiecare cu ale lui. Maria P.
M-a uimit cât de ușor a curs scrisul ăsta. Fără hai să fim prieteni, fără trebuie să fim oamenidoar pași.
La 7:12 eram deja la intrare, verificând să fi închis gazul și geamurile. Cheile în mână, telefonul, căciula pe cap. Eram sigură că voi sta un minut iar apoi mă voi preface că nu așteptam nimic.
Ușa scării s-a trântit. O femeie cam de 45 de ani, cu părul strâns la spate, urma să iasăom cu ochi de resemnare.
Sunteți cu anunțul? m-a întrebat aranjându-și fularul.
Da, am spus eu. Maria.
Ileana. Am spatele, doctorul zice să merg. Dar singură e plictisitor, a recunoscut ea și a adăugat repede, aproape scuzându-se: Nu-s vorbăreață.
Nici nu-i nevoie, am răspuns.
După o clipă a venit un domn, ceva mai aplecat, în jachetă închisă la culoare. S-a oprit și, privindu-ne, nu știa dacă să dea bună dimineața. Până la urmă a zis:
Bună. Sunt Vasile. De la al cincilea.
Noi de la șase, am precizat reflex, știind deja cum stau toți prin bloc. Și-apoi m-a străfulgerat gândul: uite, din nou, dorința de a pune totul la locul lui.
Vasile a zâmbit în colțul gurii.
Aoleu, de la șase. Am zis greșit
Al patrulea, înalt, vreo șaizeci de ani, cu căciulă sport și mers de alergător, a venit fără să întrebe nimic. Doar s-a alăturat.
Emilian, spuse sec. Oricum merg dimineața. Credeam că-s singur cu obiceiul acesta.
La 7:16 am pornit. Am ales ocolul simplu: împrejurul cartierului, pe lângă magazin, prin curtea de la blocul vecin, pe lângă școală și înapoi. Zăpada era bătătorită, alunecoasă pe alocuri. De la frig trăgeam aer adânc. Primele minute am mers toți în tăcere, ascultându-ne pașii.
Simțeam cum trupul meu întâi se împotrivea, apoi se adapta. În minte apărea un spațiu golnu gol de speriat, ci gol curat, ca o pagină neatinsă.
La colț, Vasile spuse:
Mă gândeam că glumiți cu fără discuții. Nu-i moldovean fără povești.
Dacă se găsește chef, nu-i oprit, am spus. Doar să nu ne luăm la întrebări.
Ileana a râs ușor, dar s-a strâmbat ca de un junghi și s-a sprijinit de șale.
E bine? am întrebat-o.
Merge. Important e să nu mă opresc brusc.
Emilian mergea drept, vigilent la ritmul pașilor. La întoarcere, zise doar:
E bine. Fără adunări și cuvântări. Poți doar merge.
Când am ajuns la 7:38, la ușa blocului, ne-am oprit stingheri, ca după o ședință scurtă.
Mâine? zise Ileana.
Dacă ieșiți, am zis.
Ies, spuse Vasile și ridică mâna ca salut, în loc de vorbă.
A doua zi am fost trei. Emilian nu a apărut, în schimb, a venit vecina de la patruTatiana, cam la vârsta mea, într-o geacă roșie stridentă și uitându-se ca să se asigure că nu facem cine știe ce sectă.
Eu doar mă uit, zise fără să se prezinte.
Uitați, i-am răspuns, și am pornit, fără să mai explic nimic.
Tatiana mergea lângă Vasile, în tăcere. După mai multe zile însă, deja vorbea:
Eu nu suport unirile asteaapoi încep strângeri de bani, cine nu dă e dușman.
Fără bani, zice Vasile. Am alergie la fonduri comune, de după divorț
Mi-a rămas în minte cuvântul acela: divorț. N-am vrut să întreb. Știam cât de repede suferința altuia devine subiect de bârfă sau armă.
Plimbările au devenit obișnuință. La 7:15 ieșeam, la 7:40 ne răspândeam. Uneori lipsea cineva, dar revenea. Ileana avea mereu apă la ea, să nu uite să bea pe drum. Vasile a venit odată fără căciulă și a bombănit tot cercul, dar nu s-a grăbit să plece. Tatiana inițial ținea distanță, apoi a tot stat mai aproape.
Și uite-așa, puțin câte puțin, obișnuința a schimbat și scara. Am observat că lumea saluta mai desnu din obligație, ci fiindcă dimineața deja ne văzuserăm fără scut.
Într-o seară, ieșind obosită de la dispensar, cu rețete în geantă, la lift era Emilian, bătând la butonul care, uneori, rămânea blocat.
Nu merge? am întrebat.
Merge, zise. Trebuie doar să apeși cu hotărâre.
A apăsat, liftul a venit. În oglindă, multe zgârieturi. Emilian zise deodată:
Mulțumesc de plimbări. Credeam că n-am cu cine. Dar e bine.
Am simțit că mi se încălzește sufletul, dar n-am zis nimic dulceag. Doar am simțit și atât: i-a fost cuiva mai ușor.
Obișnuința micilor ajutoare a apărut de la sine. Într-o dimineață, Vasile i-a semnalat Ileanei, fără cuvinte, că are șiretul desfăcut. Ileana apoi a scris pe grup: Mulțumesc celui care m-a prevenit de șiret, altfel dădeam cu nasul de podea. Fără nume, dar cu un zâmbet.
Tatiana a adus odată o pungă cu sare pentru treptele blocului.
Eu nu pentru toți, a spus, punând-o lângă perete. Pentru minesă nu mă rup.
Tot mulțumesc, i-am zis.
Am presărat sarea împreună, iar Tatiana și-a șters mâinile de mănuși și a mormăit:
Ei, dacă tot sunteți aici
Pe grup, mai puțin țipăt. Tot se certau cu gunoaiele și parcarea, dar uneori apărea și: Hai fără scandal, poate ne înțelegem.
Nenorocirea a venit pe la sfârșitul lui noiembrie, când pe șase s-a apucat de renovări Andrei, tânărul cu câine. Nu erau primele, dar bormașina vuia acum și spre seară. Pe grup au început iar țipete: Cât mai stai?, Avem copii!, Ți-e totuna ce faci. Tatiana a scris: Știu cine e. Nu-l interesează.
Într-o dimineață, Ileana părea să meargă greu, supărată nu doar de spate, ci și de enervare.
Tot el e, zise în dreptul școlii. Deasupra mea. Până la zece a bătut. Am rămas lungită și simțeam bormașina în cap.
Vasile oferi o părere:
După lege, până la unsprezece dacă nu s-
aude prea tare
Lasă legea, interveni Ileana iritată. Nu-i despre lege, e de respect.
Tatiana, obișnuită cu replicile tăioase, devenise serioasă:
Trebuie pus la respect, altfel nu pricepe. Semnături, polițiesă știe de frică.
Am simțit, cu teamă, cum grupul devine iar tabără. Nu renovarea era problema, ci cât de iute suntem să fim noi contra lui.
Semnăturileapoi, am zis. Întâi să discutăm cu el.
Cu el? Se miră Tatiana. Nu vezi cum e?
E tot om, am răspuns. Noi nu suntem comisie.
Vasile s-a uitat la mine lung.
Mergeți să vorbiți?
Nu voiam. Mi-aș fi dorit să se facă brusc liniște. Am știut însă: dacă îi lăsam să izbucnească public, plimbările noastre se transformau într-o ședință, și gata cu ele.
Vorbesc, dar să nu fim mulți.
Vin cu dumneavoastră, spuse Vasile.
Seara, am urcat la șase. I-am scris lui Andrei pe privat: Aveți o clipă? Maria de pe scară. Mi-a răspuns după zece minute: Da, vă aștept.
La ușa lui, saci cu resturi de materiale, legați frumos. Detaliu important: nu era bătaie de joc, ci strict provizorat. Am bătut în ușă. Liniște. Nici bormașina, nici câinele.
Andrei a deschis. Avea tricou și mâinile prăfuite. Câinele roșcat, de mărime mijlocie, a apărut o clipă și s-a reîntors.
Bună ziua, a zis rezervat. Ce s-a întâmplat?
Nu pentru ceartă am venit, am spus. Avem o rugăminte, cu renovarea.
Vasile, lângă mine, tăcea.
Încerc să termin până la nouă, spuse repede Andrei. Dar echipa nu poate ziua, lucrez cum pot după serviciu. Trebuie să termin.
Înțelegem, am dat din cap. Dar vecina de susIleana, cu probleme la coloană. Pentru ea, și pentru alții, e greu până târziu.
El oftă.
Nu știam. Că toți cum mereu se ceartă toți pe grup, dar față-n fațărara avis.
Mi-am simțit o jenă. Într-adevăr, de față se vorbește rar.
Haideți așa: ne spuneți în ce seri aveți absolută nevoie să lucrați mai mult, iar în celelalte să terminați mai devreme. Și să nu mai lăsați saci cu gunoi peste noapte.
Andrei, privind la saci:
Mâine dimineață îi duc la gunoi. N-aveam cum astăzi.
Bine, zise Vasile. Iar cu zgomotul?
Andrei s-a scărpinat în cap:
Pot să termin la nouă. Uneoripoate la nouă și jumătate. Dacă vă anunț în grup, e ok? Și mai mult nu săptămânal.
Am încuviințat.
Mai e și cu câinelecând latră după miezul nopții
Andrei s-a rușinat.
Atunciplec, îi e dor. Îi cumpăr o jucărie, să stea liniștită. Să-mi spuneți direct, nu pe grup, ok?
Am plecat, iar pe scări, Vasile a zis încet:
Normal băiat Doar că-i singur, tânăr.
Toți suntem singuri, într-un fel, am zis și eu, și m-am mirat că am spus cu glas tare.
A doua zi, pe grup, Andrei a scris: Renovarea o fac până la 21:00. Dacă nu reușesc, vă anunț din timp. Gunoiul îl scot dimineață. Unii au dat reacții, unii au tăcut. Tatiana a scris: Să vedem. Fără țipete.
La cercul de a doua zi, Tatiana avea fața încremenită.
Ei? Ați vorbit?
Am vorbit. A fost de acord până la nouă și să anunțe.
Și gata? Părea că ar fi vrut o victorie, dovada că stilul ei e bun.
Și gata, am spus. Nu trebuie să câștigăm nimic.
Ea a bombănit, dar a mers mai departe. După câteva minute a zis, fără să mă privească:
Dacă face gălăgie, tot scriu.
Scrie, i-am răspuns calm. Dar întâi direct lui.
Ileana a mers aproape și a spus, încet:
Mulțumesc că n-ați pornit vânătoarea împotriva lui. Nu cred că mai suportam și asta.
Am simțit nodul în gât, am tras adânc aer rece și s-a dus.
După o săptămână, Emilian n-a mai venit la plimbări. L-am întâlnit la cutiile poștale.
Nu v-am mai văzut, am spus.
Genunchiul, a reacționat scurt. Doctorul zice să nu-l forțez.
Păcat, am zis.
Vă văd oricum, mi-a spus. Ridic geamul când mergeți, parcă-s și eu cu voi.
Am râs, mi s-a părut tare drăguț.
De Anul Nou, cercul matinal a devenit obișnuință pentru trei: eu, Ileana și Vasile. Tatiana venea ba da, ba nuparcă să vadă dacă nu ne-am destrămat încă. Andrei a mers de două ori cu noi când era obosit de renovare. Mergea tăcut și pleca repede.
Blocul n-a devenit perfect. Se mai găseau pungi la ghenă, unii tot parcau neregulamentar. Pe grup mai erupea câte o ceartă. Dar aveam acum sentimentul că în casă nu mai e doar enervare, ci și amintirea modului în care se poate și altfel.
În ianuarie, într-o zi de lucru, am ieșit la 7:14. La intrare, Vasile își strângea geaca.
Bună, doamna Maria.
Bună, Vasile.
Ileana a venit cu pas molcom pe scările acoperite cu sare.
Ziua bună. Azi nu mă mai doare așa tare, a spuszâmbet mic, dar sincer.
La ușă, s-a ivit și Tatiana, adormită, fără obișnuita ei aciditate.
Vin și eu, dar fără să discutăm de grup, a murmurat.
Tratat, i-am răspuns.
Am pornit. Pașii noștri s-au așezat într-un ritm modest, dar sigur. La colț, Vasile a sprijinit-o pe Ileana când a alunecat, atât de firesc că nici măcar nu i-a mulțumit nimeni cu voce tare.
Când ne-am întors, la intrare stătea Andrei cu cățelul, în lesă. Ne-a salutat cu capul.
Bună dimineața. Eu ies mai târziu, merg la lucru. Dar mulțumesc că atunci ați venit omenește.
Am zâmbit cu încuviințare.
Tot aici trăim, am răspuns.
Nu era vreo deviză. Era o realitate, care, în sfârșit, nu mai era motiv de război.
