Mergeam pe drumul național ce tăia pădurea, iarna, ca de atâtea ori. Ningeau fulgi mari peste ferestre, iar codrul molcom se întindea de-o parte și de alta. Traficul era aproape inexistent. Am dat drumul încet la radio, m-am lăsat pe spate în scaun și am lăsat gândurile să se piardă printre copacii dezgoliți.
Dintr-odată, luminile roșii de la mașina din față au țâșnit ca un semnal de alarmă.
Șoferul a frânat atât de brusc încât m-am trezit apăsând panicată pe pedală. Roțile au scrâșnit și doar un miracol m-a ținut să nu intru direct în spatele lui. Inima mi-a căzut în stomac.
Ce naiba…? am șoptit, ridicând ochii din nou spre drum.
Atunci am văzut. Nu, nu era accident. Pe șosea era o haită întreagă de lupi.
Nu unul. Nu doi. O haită de lupi coborâți liniștiți, aproape demni, din pădure. Siluetele lor surii, proiectate pe zăpada orbitoare, străluceau sub faruri; ochii, ca niște flăcări stinse, mă priveau fix.
Am rămas încremenită în scaun, privind cum lupii se apropie, cu pași calculați, spre mașini.
Unul s-a oprit exact în fața parbrizului meu. Privirea lui, adâncă, parcă m-a pătruns până în suflet. Nu am putut să mă mișc am stat cu ochii pe el, secundă după secundă, ca o veșnicie.
Am încercat să dau cu spatele. Dar, uitându-mă în oglinda retrovizoare, am simțit cu adevărat frica: lupii ne înconjuraseră din toate părțile. În stânga, în dreapta, printre trunchiurile înghețate peste tot.
Respirația mi s-a tăiat, palmele mi s-au încleștat pe volan, albite. Atunci unul dintre lupi a sărit, brusc, pe capotă.
L-am simțit cum a aterizat cu greutate. Ghearele i-au zgâriat metalul, labele i-au lunecat peste capotă. S-a apropiat amenințător de geam și a scos un mârâit gros, sălbatic mi-a înghețat sângele în vine.
Am țipat.
Mergeam printre nămeți, cu pădurea ca martor, când drumul mi-a fost blocat de haita de lupi, iar unul dintre ei a sărit pe capotă; în acea clipă am fost sigură că nu mai am scăpare, când s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat
O secundă doar atât mai lipsea ca sticla să cedeze, să pătrundă asupra mea, să sfâșie pacea fragilă din mașină. În minte nu aveam decât un gând apăsător: Acum se termină totul.
Și atunci, brusc, codrul a urlat altfel. Un glas greu, ca un trăsnet sub scoarță.
Nu fusese nici urlet, nici lătrat ci un ordin sălbatic, atotputernic.
Chiar și prin tablă și sticlă l-am simțit până în măduvă. Lupul de pe capotă a încremenit, urechile i s-au ridicat și, fără ezitare, a privit spre pădure.
De dincolo de copaci, a apărut vârf de haită. Mult mai mare. Mergea drept, calm, cu pași stăpâni nimic agresiv, doar o liniște autoritară și neclintită.
S-a oprit în mijlocul drumului și și-a fixat haita cu o singură privire.
Un singur semn, și totul s-a schimbat.
Lupul de pe capotă a sărit imediat, fără zgomot, fără amenințări oarbe. Restul l-au urmat. Vârf de haită a mai dat un semn scurt.
Abia atunci am înțeles: nu era un atac. Era un ordin.
Mergeam pe drumul iernii, când haita de lupi mi-a blocat drumul, unul mi-a sărit pe capotă; exact când eram convinsă că e sfârșitul, s-a întâmplat ceva neașteptat
Ca și cum ar fi spus: Nu! Oamenii nu sunt pradă. Mașinile nu-s dușmani. Iar haita s-a supus fără să crâcnească.
Rând pe rând, lupii s-au întors spre pădure. Doar vârf de haită a rămas, tăcut, câteva clipe. Apoi a privit scurt spre mine. Privirea i-a fost rece, liniștită, cu o inteligență stranie. Ca și cum ar fi știut exact ce face.
Apoi s-a topit în umbra copacilor. Liniștea a căzut peste șosea ca o pătură grea.
Am rămas nemișcată, cu mâinile tremurânde pe volan, minute în șir. Dacă nu era comandantul acelei haite, totul putea avea un sfârșit cu totul altul.
