Am rămas multă vreme cu vorbele bătrânului Ion în minte. Ai nevoie de o femeie lângă tine. Da, știam că are dreptate. Seara, când mă întorceam în apartamentul pustiu, tăcerea mă apăsa ca o piatră. Pereții reci și mirosul de haine uitate în dulapul Elenei îmi aminteau de pierdere mai mult decât mormântul însuși.
După câteva luni, vecinii au început să-mi spună cu subînțeles: Adrian, la piață e o văduvă tânără, poate te interesează La biserică vine o fată bună, pot să vorbesc pentru tine Dar nimic nu mă mișca. Până într-o zi, când Ion m-a luat de braț și m-a dus în sat la o verișoară a lui, Mariana.
Mariana nu era frumoasă după ochii satului. Avea fața rotundă, nasul cam mare și ochii de un gri pal, iar mersul îi era greoi. Femeile din sat șopteau: Săracul Adrian, după Elena, acum cu cine a nimerit. Și i-a rămas porecla dură nevasta cea urâtă.
Dar ce nu vedeau ei era blândețea ei. Mariana gătea cu răbdare, aducea apă de la fântână fără un cuvânt de nemulțumire și, mai ales, știa să asculte. Eu, care de luni de zile nu avusesem cui să-mi spun gândurile, am descoperit în ea o liniște rară.
Nunta noastră a fost simplă, fără tam-tam. Doar doi martori, un popă și câteva lumânări. Nu am simțit scânteia dragostei, dar am simțit altceva o ancoră. Și după ani de furtuni, o ancoră e mai de preț decât orice frumusețe.
La început, lumea se uita la mine cu milă. A luat-o doar ca să nu fie singur. N-a avut noroc la femei. Dar, încet-încet, șoaptele au încetat. Casa mea, care odată răsuna de gol, acum mirosea a pâine proaspătă și a busuioc uscat. În serile lungi de iarnă, Mariana îmi citea cu glas liniștit din cărțile vechi lăsate de Elena, iar eu închideam ochii și simțeam cum durerea se topește.
Într-o zi, Ion, bătrânul prieten, a trecut pe la noi. S-a oprit în prag, privind-o pe Mariana cum coase la fereastră, în timp ce eu aduceam lemne pentru sobă. A zâmbit sub mustața lui albă și a șoptit:
Frumoasă sau urâtă, nu contează. Contează că v-ați găsit unul pe altul.
M-am întors spre el și, pentru prima dată după înmormântare, am zâmbit din toată inima. Poate satul o va numi mereu nevasta cea urâtă, dar pentru mine, Mariana era darul neașteptat al vieții dovada că adevărata frumusețe nu stă în față, ci în pacea pe care ți-o aduce în suflet.
Și în acea pace, am simțit că, în sfârșit, trăiesc din nou.
