Cu soția mea, Mariana, suntem împreună de doisprezece ani nu-i puțin lucru, nu-i așa? La început, parcă totul era perfect: eu munceam, ea se ocupa de gospodărie, mi-a dăruit doi copii minunați o fată, Andreea, și un băiat, Vlad.
De curând am primit o promovare la serviciu, iar veniturile familiei au crescut semnificativ. Te-ai aștepta să fie numai bine, să fim liniștiți și fericiți. Doar că problemele au apărut de unde nici nu gândeam. Mariana a început, deodată, să fie obsedată de telenovele. Ciudat e că se uită la orice fel de seriale, de la polițiste la povești turcești de dragoste, ba chiar s-a apucat acum și de drame sud-coreene, drama așa le spune. Nici nu știam de genul ăsta. Am înțeles că, uneori, îi place omului să se destindă, nu m-a deranjat la început.
Numai că, în timp, telenovelele au ajuns să-i ocupe tot timpul. Gospodăria a rămas în urmă, nu mai face curat, nu mai gătește decât foarte rar. Când îi spun ceva, zice că putem comanda mâncare gata făcută, dacă ne permitem și da, avem bani, dar să le dau eu copiilor mâncare cumpărată zi de zi? Unde o să ajungem așa?
Pe lângă asta, nici cu sănătatea nu-i bine a început să pună pe ea kilograme, fiindcă stă toată ziua doar în fața televizorului și tot ronțăie câte ceva. M-am gândit să-i propun să facem împreună sport să mergem la sală sau la bazin, dar răspunsul e mereu același: Sunt prea obosită. Obosită de la ce, mă întreb și eu? Odată, în speranța că o motivez, am chemat o doamnă să ne ajute la curățenie, să fie casa pusă la punct. Dar de când am făcut asta, soția parcă nici nu-și mai bate capul crede c-ar trebui să fie scutită de orice treabă. Nici de copii nu se ocupă cum o făcea înainte timpul ei e cu totul dedicat serialelor.
Nici de la soacră-mea, Elvira, n-am sprijin. S-a pus de partea Marianei fără să stea pe gânduri, chiar dacă pe mine, la început, nici nu mă prea agrea. Acum însă crede că soția e cea cu dreptate, așa că nu pot conta pe ajutor din partea ei.
Ajung acasă de la muncă și mă apuc ba de spălat rufe, ba să îi ajut pe copii la teme. Sincer să fiu, mă gândesc tot mai des la divorț. Mă doare pentru Andreea și Vlad, ei suferă, clar. Nu știu ce să fac sau dacă mai există vreo soluțieÎntr-o seară, când am intrat pe ușă, am surprins-o pe Mariana plângând în surdină, cu televizorul oprit, lucru rar de tot. M-am așezat lângă ea, fără vorbă, și am simțit că ceva s-a schimbat. A început să-mi povestească, cu voce joasă și rușinată, cum serialele au devenit scuza ei să fugă de ce simțea că-i scapă: copii cresc repede, eu petrec tot mai mult timp la serviciu, iar ea… nu se mai recunoștea.
Mi-a spus, tremurând, că îi e teamă că nu mai contează pentru nimeni, că de când a renunțat să muncească, a simțit că lumea merge înainte fără ea. Că telenovelele au fost felul ei de a trăi altfel, prin alții. Am ascultat-o cu o liniște neașteptată, fără niciun cuvânt critic. Poate pentru prima dată după mulți ani.
Din seara aceea, am hotărât să ne ajutăm unul pe altul, oricât de greu ar părea. Am început, timid, să mergem cu toții în parc, la plimbări scurte. Seara, când copiii își făceau temele, ne-am apucat să gătim împreună ceva simplu. Am râs când am ars prima pizza și am mâncat totuși felii carbonizate, doar pentru a păstra amintirea. Mariana a început să povestească la cină ce s-a mai întâmplat în seriale și ne-am dat seama că, de fapt, tot ce căuta ea erau conversații adevărate.
Nu totul s-a reparat peste noapte; încă mai sunt zile când casa noastră pare o mini-telenovelă în sine. Dar am învățat să ne ascultăm, să ne vedem. Iar copiii ne privesc altfel de când râdem mai mult împreună și din ce în ce mai puțin ne găsim adăpost fiecare în colțișorul lui.
Uneori, e nevoie doar să lași televizorul să tacă ca să auzi, în sfârșit, vocea celui de lângă tine.
