– Dacă singur despre mâncare mă întrebi, mai bine nu mă suni! Am treburi mai mari decât să stăm de vorbă despre mâncare în fiecare zi, bine, mamă? Înțelegem, nu?
Smaranda ținea telefonul la ureche. Lacrimile i se adunaseră în ochi, dar nu îndrăzneau să curgă. Durerea ce i-a lovit inima când fiul ei i-a aruncat acele cuvinte tăioase a fost prea mare.
Bine, fiule! Vorbim mâine, a reușit să rostească femeia. În următoarele clipe întreaga copilărie i s-a scurs prin fața ochilor. Îl vedea micuț la sânul ei, cu mânuța lui tremurândă cum se înfășura în părul ei. Îl aducea aminte de prima căzătură în genunchi, de îmbrățișarea caldă și de lacrimile ce udau bluza când a picat la școală. Își amintea de biletul de tren cu bagajul încărcat, când a plecat la facultate, și se mândrea cu el.
Smaranda a rămas cu telefonul lipit de ureche mult după ce apelul s-a încheiat. În casă mirosul de ciorbă de legume și mărar proaspăt, ce odinioară îi aducea liniște, acum îi răscolea golul din piept. A pus telefonul pe masă, a luat lingura de lemn și a început să amestece din senin. Ochii i s-au oprit pe fereastra aburită, unde se zărea, tremurând, blocul de vizavi. La etajul al doilea, doamna Cici uda florile în fiecare dimineață. Și ea are băiat în Chișinău, și-a șoptit Smaranda.
De atunci, lacrimile i s-au înghețat în ochi. Mihăiță nu mai era copilul pentru care ea era tot universul. Era un bărbat cu toate firele, ocupat, pe propriile picioare. Ea, în schimb, era pensionară. Lucrase într-o uzină mare, ingineră respectată, iar glasurile se opriau brusc când intra. Acum, bătrână și singură, bucuria ei cea mai mare era să mai audă vocea fiului. De câteva zile, când ecranul se aprindea și numele lui apărea, inima îi bătea cu putere. Din toate lucrurile pe care voia să le-i spună, mereu revenea la aceeași întrebare: Mihăiță, ce-ai mâncat azi?.
Trecuseră trei zile fără niciun apel. Smaranda a aprins radioul, căci nu mai suporta tăcerea. A pus ceai și, ca să umple golul, a început să-i vorbească fiului cu voce scăzută, ca și cum ar fi fost la fir:
Mihăiță, azi e soare, dar bate vântul. Ia-ți eșarfa albastră și nu uita dacă uiți, nu-i nimic, eu tot te iubesc.
Telefonul a sunat abia seara, iar numele lui a luminat ecranul.
Mamă iartă-mă. Am fost nervos și prost. Șeful m-a certat, am alergat, mi-au întârziat banii. M-am descărcat pe cine n-a meritat pe tine. Știi ce e culmea, mamă? a continuat el, cu glasul subțire. Am închis la un moment și m-a sunat curierul. Unde să lăsăm coletul? i-am răspuns mecanic: La ușă. După două ore, m-am întors acasă și am găsit cutia udă de ploaie. Înăuntru era o oală comandată cu două săptămâni în urmă. Am râs singur, că din două zile nu am avut timp nici să mănânc.
Smaranda nu a știut ce să răspundă și s-a așezat pe scaun.
Mamă putem vorbi și despre vreme, și despre sarmale, dar promite-mi că, dacă iar devin prost, îmi spui. Nu mă lăsa să mă pierd.
Îți spun, a șoptit ea, dar să știi ceva, Mihai: Ce ai mâncat? e felul meu de a te atinge când ești departe. Să nu uit să te hrănesc. Așa rămân mama ta, chiar dacă nu-ți mai pot călca cămașa.
El a tăcut lung, iar tăcerea nu a mai fost rece.
Mâine vin la tine, a zis într-un târziu. Nu de sărbători, nu când se mai găsește un loc. Mâine.
Când îmbătrânim, părinții trăiesc din micile cuvinte pe care copiii le aruncă zilnic în palma lor: Ai mâncat?, Ce vreme e?. Nu sunt banalități sunt firimiturile care ne țin aproape. De aceea, nu tăiați punțile cu vorbe grele. Spune-ți te iubesc prin rețete și prin prognoze.
Și nu uita, dacă te mănâncă nerăbdarea sau mândria:
Dacă singur despre mâncare mă întrebi, mai bine nu mă mai suni!.
Asta doare, pentru că uneori, tocmai vorbind despre mâncare, știm cum să spunem te iubesc. Un te iubesc rostit zilnic, chiar și în două întrebări, ține o inimă întreagă.
Dacă ți-a plăcut, nu uita să lași o inimă și să împărtășești povestea cu prietenii tăi.
