Dimineața ne-a prins pe un drum prăfuit, care se întindea departe de sat. Într-o mână țineam micuța palmă a Sonei, în cealaltă – o valiză ușoară, plină nu atât de lucruri, cât de speranțe trădate.

Dimineața ne-a prins pe un drum prăfuit, lăsând în urmă satul. Într-o mână țineam mânuța mică a Sânzienei, în cealaltă un geamantan ușor, plin nu atât de lucruri, cât de speranțe trădate. Autobuzul, scârțâind, se îndepărta de stație, ducându-ne departe de locul unde, cu doar câteva ore în urmă, mai crezusem în ceva. Plecam fără să-mi iau rămas bun de la Marian. El era la pescuit, în aceeași zori despre care povestise cu atâta entuziasm cu o seară înainte. Privind prin geamul acoperit de praf la câmpurile ce fugeau înapoi, am înțeles o adevăr simplu și amar: nu găsisem bărbatul pentru a cărui dragoste să merite să lupt. Și totuși, totul începuse atât de frumos, atât de orbitor de romantic, încât îți tăia respirația.

Marian izbucnise în viața mea când era în ultimul an de facultate. Nu-mi dădea pace, mă împuia de complimente, se uita cu ochi îndrăgostiți în care toate îndoielile mele se topeau. Repeta că mă iubește, că nu-și poate imagina viața fără mine și fără fetița mea de patru ani, Sânziana. Încăpățânarea lui, sinceritatea juvenilă și pasiunea au topit gheața din inima mea, care încă nu se vindecase după pierderea primului soț. Și în doar trei luni de la întâlnire, am început să trăim împreună în apartamentul meu. Era plin de planuri și promisiuni.

Ancuțo, dragă, ochii lui străluceau ca două lacuri adânci, într-o lună iau diploma și mergem imediat la ai mei în sat. Te prezint părinților, tuturor rudelor! Le spun că ești logodnica mea! Ești de acord? Mă cuprindea în brațe, iar lumea părea atât de simplă și limpede.
Bine, sunt de acord, răspundeam eu, iar în suflet încălzea o speranță sfioasă. Vorbea atât de des despre mama lui, despre cât de bună, primitoare și plină de suflet era, cum îi plăcea să primească oaspeți și știa să creeze un cămin. I-am crezut. Voiam atât de mult să cred.

Satul unde se născuse și crescut Marian ne-a întâmpinat cu o seară liniștită. Toate rudele trăiau aproape, cot la cot. Atunci nu știam încă că nu departe locuia frumoasa Irina, îndrăgostită de el din copilărie, mândria satului și, după părerea tuturor, viitoarea mireasă perfectă. Nici despre bunicul Teodor, tatăl tatălui lui Marian, care locuia într-o casă veche și venea des la fiul său la baie, pentru că a lui se surpase de mult. Bunicul Teodor își trăia ultimii ani în liniște, privind adesea dealul de la marginea satului, unde sub un mesteacăn își odihnea soția. Știa că azi așteaptă oaspeți nepotul își aduce logodnica.

Cu o seară înainte, bunicul Teodor intrase la fiul său și o găsise pe nora lui, Catrina, într-o dispoziție întunecată.
Ce, din nou cu Dănuț te-ai certat? întrebase el, pregătindu-se deja să-i țină o predică.
Dar Catrina, văzându-l, își vărsase primele nemulțumiri:
Bună, bunicule. Știi că Marian vrea să se însoare? Mâine își aduce logodnica aici.
Știu, Dănuț mi-a spus. Și ce dacă, e timpul. A terminat școala, și-a găsit slujbă. Să-și facă familie până nu-l ia vântul, răspunsese bunicul filozofic.
Așa-i, așa-i, pufnise Catrina, iar fața i se strâmbase de supărare. Dar logodnica asta E cu trei ani mai mare! Și are un copil de patru ani! De parcă n-avem fete bune la sat! Irina noastră, de exemplu, e frumoasă, asistentă, harnică Și asta cine e? Nu știm de cine e copilul, ce rădăcini are. De ce să-și ia jug străin? Își va face proprii copii! Bineînțeles că e fericită că l-a prins pe un băiat cu facultate
Catrino, nu-ți face bine să te amesteci în viața copiilor, încercase bunicul Teodor să intervină, dar nora nu-l mai asculta.

Ea fierbuse de zile întregi, nutrind în inimă supărare atât pe fiul ei, cât și pe străina care îndrăznise să-l ia de la mireasa perfectă. Și își făcuse un plan tăcut și otravitor: nu avea să se străduiască, nu avea să pună masă bogată, nu avea să zâmbească. Să vadă această doamna din oraș că nu e binevenită. L-a luat pe Marian și gata.

Am ajuns seara, obosite, dar încă pline de speranțe. Marian strălucea de fericire. Un an nu mai fusese acasă, îi ducea dorul de părinți, de bunic, de locurile acestea. Ușa a fost deschisă de mama lui. Primul care a intrat a fost el, lăsându-și bagajul, în timp ce eu și Sânziana am rămas la prag, așteptând să fim poftite.
Fiule, Mărișor, dragul mamei! Catrina l-a îmbrățișat de parcă nu voia să-l lase, iar privirea pe care ne-o aruncase mie și fetei era rece și pătrunzătoare. În sfârșit ai ajuns acasă! Acum avem și noi un specialist cu diplomă! A accentuat cuvântul noi, privind spre mine cu un aer care părea să spună: nu ca unele.
Mamă, unde e tata? Bunicul Teodor?
La baie sunt. Vin imediat. Te-au așteptat atât, iar doar pe tine.

Apoi privirea i-a căzut asupra mea, și a rostit cu un zâmbet dulceag, dar plin de ironie:
Și asta e Ancuța? Cu copilul? M-a măsurat de sus în jos, lent și cu dispreț
Ei, intrați, spălați-vă pe mâini. Marian, arată-le unde e totul.

De la primele cuvinte, am înțeles tot. Marian, însă, părea să nu audă nici tonul, nici privirea. Zâmbea fericit, m-a luat de mână și m-a dus să-mi arate casa. Între timp, au ven

Оцініть статтю
Dimineața ne-a prins pe un drum prăfuit, care se întindea departe de sat. Într-o mână țineam micuța palmă a Sonei, în cealaltă – o valiză ușoară, plină nu atât de lucruri, cât de speranțe trădate.