Doi destine
Elena mergea pe străzile unui oraș necunoscut. Tânăra era disperată, strângând în mână un mic bilet, ultima ei speranță pentru un viitor mai bun. De două zile încerca să găsească de lucru, dar se dovedise a fi o provocare grea.
— Mulțumim, vă vom suna! — îi spuneau angajatorii, ca un refren obosit.
— Dar nu am telefon. Nu sunt de aici, iar un mobil e prea scump pentru mine, — încearcă să explice Elena.
— Fata, ai completat formularul? Atunci vom analiza candidatura ta! — privirea goală a femeii de la HR o făcea să se simtă mai stingherită.
*Ce nu e în regulă cu mine? Diplomă cu mențiune, studii superioare, engleză și franceză… Ce mai vor de la mine?* — se întreba Elena.
Situația era critică. Dacă nu găsea de lucru astăzi, se întorcea acasă seara. Cum avea să se uite în ochii mamei bolnave, căreia promisese că totul va fi bine: că va găsi ușor un loc de muncă și o va ajuta. Și apoi, ce să facă într-un sat mic cu educația ei?
— Bună ziua! Am venit pentru anunțul de angajare, — spuse cu un glas slab, aproape pierdut. Știa că trebuie să se relaxeze, să pară sociabilă, dar teama de un nou refuz o paraliza.
— Completează formularul! — o blondă împletită îi aruncă o foaie fără să o privească. — Mulțumim! Cu siguranță vă vom contacta! — adăugă după zece minute.
— Dar… Nu am telefon, — murmură Elena, aproape plângând.
Blonda o privi ca pe un om din altă lume:
— Asta e problema dumneavoastră! Nu mă deranjați, vă rog.
Elena se ridică și se îndreptă spre ieșire. Nu avea niciun gând în minte, ultima ei șansă se dovedise la fel de zadarnică ca toate celelalte. Deodată, ușa se deschise și în încăpere intră o femeie tânără și frumoasă.
— Dana, au venit furnizorii? — întrebă blondă.
— Nu încă, Ana Mihaela. Ar trebui să sosească oricând.
— Dumneavoastră de ce sunteți aici? — întrebă-o pe Elena, apoi rămase fără cuvinte.
Cele două se priviră, șocate de asemănarea incredibilă. Elena îngheță pe loc, incapabilă să scoată o vorbă.
— A venit pentru postul de administrator. I-am explicat că vom analiza candidatura și o vom suna, dar se pare că nu înțelege, — râse blondă.
— Intrați, — spuse Ana Mihaela pe neașteptate, deschizând ușa unui birou luxos.
— Dar vine lumea de la furnizori, — protestă secretara.
— Perfect! Să aștepte. Dana, ocupă-te de treabă! — o reteză fără să ezite.
— Luați loc, — continuă Ana cu blândețe. — Arătați-mi documentele, recomandările…
— Nu am recomandări. Abia am terminat facultatea, — Elena puse hârtiile pe masă, studiind chipul ei dublu.
— Da, da… Bine, sunteți angajată. Când puteți începe? — întrebă absentă Ana.
— Chiar acum! — răspunse Elena încântată.
— Minunat. Dana vă va explica totul, apoi vă duce la restaurant. Acolo vă așteaptă managerul, Vlad.
Ana Mihaela ieși din birou, dădu câteva ordine și se îndreptă spre ieșire.
— Dar furnizorii? — aminti Dana.
— Amână întâlnirea. Sunt ocupată azi.
În mașină, Ana își acoperi fața cu mâinile. Era sigură că Elena era sora ei. Aceeași fetiță ce-i apăruse în vise. Atunci nu înțelesese de ce această străină îi venea în fiecare noapte. Acum însă era convinsă: erau surori geamene. Nu doar că arătau la fel, chiar și alunițele erau identice…
Hotărî să meargă la mama ei. Trebuia să afle adevărul de la această femeie de piatră. De mică simțise că mama ei era un străin. Rodica Petrovna, doctoriță și profesor universitar, o crescuse cu strictețe. Ana nu știse niciodată ce înseamnă dragoste maternă. Rodica era rece, aproape niciodată nu zâmbea… *Nu mai contează! Astăzi va spune totul. Nu mai sunt copil și am dreptul la adevăr!*
— Bună! — o întâmpină rece mama. — De ce fără anun?
— Mi-a fost dor. Voiam să te văd. Cum ești? Cum te simți? — întrebă Ana cât de blând putu.
— Sunt bine. Mulțumesc că ai întrebat, — răspunse Rodica Petrovna sec.
— Mamă, spune-mi despre sora mea, — zise Ana brusc. Știa că trebuie să o ia prin surprindere.
— Cum de știi?! — palidă, întrebă mama. — Cine a îndrăznit să-ți spună?
*Nu m-am înșelat! Inima mea a simțit că e sora mea!* — se bucură Ana. Era fericită că nu mai era singură. Cu toate că avea mamă, mereu se simțise orfană.
— Mi-am dedicat viața medicinii, iar când am vrut copil, era prea târziu, — începu Rodica cu voce joasă. — Mama ta a ajuns la noi cu ambulanța. Îmi amintesc cum arăta această fată tânără din sat… — se opri, amintirile dureroase păreau să o copleșească.
— Am făcut cezariană. M-am enervat atunci: cum de o țărană poate naște două fetițe sănătoase, iar eu nici măcar un copil nu pot avea…
— Deci m-ai luat pur și simplu? — întrebă Ana calm.
— Nu a fost atât de simplu! Nici nu-ți imaginezi câte eforturi a trebuit să fac, — se înfurie Rodica. — Spune-mi cine ți-a zis!
— Nimeni… — șopti Ana. — Am văzut-o pe sora mea ieri. Suntem identice, nici n-am avut dubii că Elena e geamăna mea. VisaAna o strânse în brațe pe Elena cu lacrimi în ochi, simțind că viața lor abia acum începea să aibă sens, iar toate rănile din trecut puteau fi vindecate prin dragostea pe care o găsiseră una în cealaltă.
