Dreptul de a alege

Dreptul de a alege

Doina se trezi cu un minut înainte de alarma. Camera încă era întunecată, dar prin perdele se zărea lumina cenușie a februarie. Spatele îi făcea rău încă de la somn, degetele erau ușor umflate, ca întotdeauna dimineața. Stă cu spatele pe marginea patului, așteaptă să dispară amețeala, apoi se ridică.

În bucătărie domnea liniștea. Ion, soțul ei, plecase deja la alergare, așa cum făcea în ultimii doi ani, de când a descoperit colesterolul ridicat la analize. Doina aprinde supa, scoate două căni din dulap, apoi una o pune la loc. El bea doar apă dimineața.

În timp ce apa fierbea, verifică telefonul. În grupul de familie nu există noutăți, doar poze cu nepotul trimise de fiu aseară. Băiatul, la grădiniță, ține în mână o rachetă din carton. Doina zâmbește automat și simte căldura familiară care îi înflorește pieptul: pentru cine își suportă aglomerațiile, ședințele și rapoartele nesfârșite?

Munca a fost ancora ei de douăzeciopt de ani. Este funcționar în secția de resurse umane a Spitalului Județean din Iași: la început inspector junior, apoi specialist principal. Fețele medicilor și ale asistentelor sau schimbat, directorii au intrat și ieșit, iar ea a rămas. Știe ce copii au fiecare doctor, cine e căsătorit, cui îi trebuie o adeverință de concediu și pe cine trebuie să o amâne pentru a nu uita să aducă fișa medicală.

În ultimii ani povara sa împovărat. Hârtia a fost înlocuită de sisteme electronice, rapoartele sau înmulțit, de sus se cer cifre și tabele. Doina se plângea, dar învăța programele, nota parolele în carnețel, păstra dosarele ordonate pe birou. Îi plăcea să simtă că este necesară, că fără ea haosul liniștit sar prăbuși complet.

Se versea un ceai cu o felie de lămâie și se așeză lângă fereastră. În curte, un şef de lucrări răzuia zăpada spre marginea trotuarului, câteva mașini rare ieșeau din parcarea blocului. Doina își imaginează cum, peste zececincisprezece ani, va privi același curte de pe balcon, învăluită întrun halat călduros. Poate nepoțelul, acum mai mare, va băga picioarele în zăpadă și o va întreba de ce e atât de cenușie.

Această scenă îi încolțea în minte de mult. Vara, la casa de la sat, adăpostea o căsuță deschisă, straturi de legume, iar ea, cu capul în neguri, împrăștia mărarul, apoi se așeza lângă grătar și discuta cu Ion câte grăunțe de sare să pună în frigarui. Îmbătrânirea părea un capitol firesc, nu neapărat fericit, dar al ei.

Ușa de la intrare pocni, iar pe hol se audeau pașii de adidași. Ion intră, inspiră aerul din bucătărie.

Din nou ceai fără zahăr? îl întreabă, ștergânduși gâtul cu prosopul.

Doctorul a zis să reduc zahărul, îi răspunde Doña.

El zâmbește și își umple paharul cu apă filtrată. Visele îi erau puțin cărunte, fața îngustă devenise și mai uscată în ultimii ani. Odinioară îi plăceau obrajii săi ascuțiți și privirea sigură; acum vedea mai des oboseala și o iritare ascunsă pe care o ținea departe.

Astăzi rămân peste program, spune el, privind pe fereastră. Seara nu contează la cină.

Altă ședință? întreabă ea. Sau cursurile de engleză?

El se strânge.

Nu cursuri, ci lecții cu un profesor.

Așa, cu profesorul, confirmă Doña.

El aruncă un scurt privire, dar tăcește. Inima ei se strânge. În ultima vreme, multe astfel de propoziții neterminate, multe nespuse, au devenit grele ca plumbul în aer.

Se îmbracă, verifică dacă fereastra din dormitor e închisă și, în hol, își ia cheia cu gestul obișnuit. Metalul rece îi alunecă pe palmă. Cheile au fost alături de ea atâția ani, fără să-și dea seama cât de des le trece din geantă în buzunar și înapoi. Casă, mașină, sat, cutia poștală mică comoară de siguranță.

În microbuz, spațiul e strâmt. Oamenii privesc telefonul, unii căscă, alții mormăie la opriri. Doña își strânge geanta și se gândește la ziua ce va veni. La prânz trebuie să sune la mamă, să întrebe de tensiune. Mama are șaptezecitrei de ani, locuiește în cartierul vecin și refuză să se mute lângă ei sau lângă fiu.

Eu le cunosc pe toți, repetă ea. În farmacie, în magazin, la spital. Unde o să merg?

Doña clipește și, în adâncul sufletului, înțelege. Zidurile familiare, fețele cunoscute, traseul spre stație, parcurs cu ochii închiși. Asta îi dă senzația că încă este la locul ei.

Aroma de clor și medicamente îi împânzește nările la intrarea în spital. Gardianul o salută cu un clătit de cap. În coridoare, pacienții formează un grup, unii dezbat la ghișeu, alții își verifică ceasul. Doña intră în biroul ei, scoate haina, pornește calculatorul și merge după apă fierbinte.

În secția de resurse umane, spațiul e înghesuit: trei birouri, dulap cu dosare, imprimantă veche care bâzâie și rupe hârtia. Colega ei, o tânără de treizeci de ani, împrăștie hârtii în dosare.

Bună dimineața, aruncă ea. Ai auzit vestea?

Ce veste? pune Doña ceașca pe birou și se așază.

Directorul mare adună toți șefii de secții la ora zece. Se pare că urmează o optimizare.

Cuvântul plutește ca un vânt rece. Optimizarea, în ultimii ani, înseamnă un singur lucru: tăieri de personal.

Poate e doar un raport nou, încearcă ea să minimalizeze.

Poate, spune tânăra, nesigură.

Munca se învârte. Medici vin cu cereri, întreabă despre concedii. Doña răspunde mecanic, semnează, introduce date în sistem. Gândul îi revine mereu la cuvântul de dimineață.

La ora zece, o cheamă în sala de conferințe, alături de șeful de resurse umane. Încă erau prezente directoarele de secții și asistentele principale. Directorul, un bărbat de șaizeci de ani, urcă la podium și își așează cravata.

Vorbește despre reforma, standarde noi, necesitatea creșterii eficienței. Doña ascultă pe jumătate, ca printr-un voal. Se anunță revizuirea fișei de posturi, combinarea unor sarcini și unități redundante.

Deciziile concrete vor fi luate în următoarea lună, declară directorul. Șefii vor primi liste cu posturile ce pot fi eliminate.

Cuvântul posturi răsună greu. Doña prinde privirea șefului de resurse umane, care se abate rapid.

După ședință, revine la birou și închide ușa. Colega știe deja totul zvonurile circulă cu viteza luminii.

Crezi că ne va afecta? întreabă tânăra, zgâriinduși pixul.

Nu știu, răspunde Doña. Suntem deja în deficit de personal.

Dar dacă vor combina cu contabilitatea sau cu altă secție nu termină.

Doña își aduce aminte că anul trecut, la un spital vecin, au redus un funcționar, lăsând trei oameni să facă treaba lui. Se vor descurca, spuseră atunci.

Încearcă să revină la sarcini, dar cifrele se încețoșează. Înainte de prânz, intră la șeful de resurse umane.

Un minut? întreabă ea, deschizând ușa.

El dă din cap, fără să-și ia ochii de pe monitor.

Ai auzit? începe Doña.

Am auzit, răspunde el scurt.

Departamentul ezită.

El în cele din urmă o privește. Ochii i se văd obosiți.

Doña, nu am informații concrete. Așteptăm ordinele de sus. Când le primesc, îți spun.

Ea dă din cap și iese. Coridorul devine călduros, deși poartă doar un pulover subțire. În minte apare un număr: cincizeci. Nu patruzeci, când încă poți încerca ceva nou. Nu treizeci, când poți risca. Cincizeci.

Ajunge acasă mai târziu decât de obicei. Autobuzul a rămas blocat în trafic și a privit pe geam fără să vadă străzile. Gândurile îi fac cercuri: dacă o concediază, ce muncă va găsi? Cine ar angaja o femeie de vârstă a lui, cu experiență? O clinică privată? Un colegiu? Va începe de la zero, va învăța programe noi, se va integra în alt colectiv?

Ion sosește în jurul orei nouă. Poartă costumul pe care-l rezervă pentru întâlniri importante. Își scoate sacoul, îl așază cu grijă și merge spre bucătărie.

Ai mâncat? îl întreabă.

Așteptam să vii, răspunde Doña. Încălzi supa?

Nu, am mâncat, spune el, turnânduși ceaiul. Avem și noi întâlnire astăzi.

Și noi, adaugă ea. Despre concediere.

El ridică sprâncenele.

Tu?

Nu știu încă. Au zis că se revizuiește planul de personal.

Se înclină în gând, apoi ia loc în fața ei.

Am și eu noutăți, spune el. Mi-au propus un contract în străinătate.

Doña nu înțelege imediat.

Unde?

În Germania. Filiala companiei lansează un proiect nou. Au nevoie de cineva cu experiență. Pentru doitrei ani.

Ea îl privește, fără să-l recunoască.

Ai acceptat? întreabă.

Am zis că mă voi gândi, răspunde el. Dar, sincer, e o șansă serioasă. Bani și experiență.

Cuvântul bani lovește ca un cuțit. Banii au fost mereu argumentul greu de contesta. Apartamentul, renovarea, ajutorul pentru fiul cu ipoteca, medicamentele mamei. Totul sta pe acea frază uscată.

Pentru doitrei ani, repetă Doña. Și ce fac eu în acei ani?

El își abate privirea.

Putem discuta variante. Poți să vii cu mine. Au nevoie și de specialiști în HR. Mă voi informa.

Imagineazăși un oraș străin, limba ciudată, încercări de comunicare cu ce a învățat doar la ore de engleză. Vede mama rămânând singură, fiul cu familia, nepotul. Se vede pe sine întrun supermarket din Hamburg căutând smântână pe rafturi cu etichete necunoscute.

Sau poți sta, continuă el. Să lucrezi aici, să fii cu nepotul. Anii vor trece repede.

Vorbește cu încredere, dar vocea îi tremură ușor. Doña observă cum își strânge degetele pe ceașcă.

Dar dacă nu trec, șoptește ea. Dacă rămâi acolo?

El oftă.

Nu am să emigrez. E un contract de muncă.

Un contract de muncă poate fi prelungit, spune ea. Acolo sunt noi șanse, noi conexiuni. Aici

Nu termină. Aici înseamnă tot ce a devenit obișnuit și greu: cozile la spital, drumurile cu gropi, prețurile la magazine, știrile la TV de la care nu mai așteaptă ceva bun.

Stau tăcuți. În vecinătatea apartamentului se aude scârțâitul unui scaun.

Nu azi, spune el în cele din urmă. Sunt și eu obosit. Vom discuta în weekend.

Doña dă din cap. Simte cum înăuntrul ei se ridică un val, dar nu știe dacă e teamă, furie sau oboseală.

Noaptea nu poate să doarmă. Ascultă respirația lui lângă ea, mașinile rare trec pe stradă. Gândurile sar: concediere, contract, mamă, nepot. Corpul îi dă semne genunchi, spate, tensiune.

Dimineața sună la fiu. El răspunde în grabă.

Mamă, la ședință, șoptește el. Totul bine?

Da, răspunde ea. Te sun înapoi.

Nu vrea să discute despre asta la telefon în mijlocul zilei. Nu știe ce să spună. Tatăl tău vrea să plece? Mă pot concedia? Cum sună asta pentru cineva care abia iese din criza datoriilor?

La spital, ziua e agitată. La prânz, șeful de resurse umane o cheamă la birou.

Doña, începe el când intră. Situația e următoarea. Am primit un nou tabel de posturi. Un post în secția de HR e în concediere.

Inima îi devine goală.

Al cui? întreabă ea, deși deja știa.

Formal, al specialistului principal, spune el, arătând pe hârtie. Deci al tău.

Formal? întreabă din nou.

Pot să-ți ofer poziția de inspector, spune el. Este retrogradare, dar nu e concediere. Salariul va scădea.

Se așază, pentru că picioarele îi devin ca niște bureți.

Cât de mult?

El enunță suma. Doña calculează înÎn cele din urmă, Doina își închise ușa biroului, lăsând în urmă ecoul deciziilor luate și pășind în liniștea propriei iubiri, hotărâtă să-și scrie propriul capitol, indiferent de ce-i va rezerva viitorul.

Оцініть статтю
Dreptul de a alege