După accident, mă aflam într-un salon de spital din Chișinău. Lumea părea amestecată între aburi și umbre, iar curgerea timpului se simțea grea, înstrăinată. Soacra mea, doamna Paraschiva, a intrat prima, trăgând cu grijă după ea pe fiul meu cel mic un băiat cu ochi mari, de abur topit, pe care-l chema Octavian.
Paraschiva l-a oprit fix lângă patul meu, zâmbind ca o mască de ceramică: Doar un pic, să nu se îngrijoreze copilul, a șoptit, dar glasul i se auzea ca de sub apă. Apoi a tras perdeaua și s-a poziționat la geam; părea că urmărește norii, dar simțeam cum toată ființa ei veghea asupra noastră.
Octavian s-a cățărat timid în pat, tremurând de importanță și teamă. A scos din buzunarul hanoracului o sticlă mică de plastic plină cu suc portocaliu, ce părea să pâlpâie ca un felinar într-o noapte străvezie de iarnă. Am luat-o mecanic, degetele-mi rămânând ca de ceară.
Băiatul s-a aplecat la urechea mea, acoperindu-și gura cu palma potrivnică, și a șoptit cu voce ca de vânt stins:
Bunica a zis să bei asta, dacă vreau o mamă nouă și mai frumoasă… dar să nu mai spun nimic altcuiva.
Un fior mi-a transformat pielea în zăpadă. Sucul era prea rece și viu colorat, deloc potrivit cu rutina cenușie din salon. Aerul s-a adunat într-un colț, iar din ușa deschisă simțeam ochii bărbatului meu, Relu, ca niște acvarii goale. Paraschiva privea departe, dar simțeam că nici un por al meu nu-i scapă.
Am pus încet sticla pe cearșaf și, făcându-mă că beau, am lăsat sucul să se reverse pe podeaua de teracotă, unde a format un mic lac portocaliu ca dintr-un vis.
Când salonul s-a golit, m-am uitat mult la lichidul acela. Operația mea fusese complicată, cu fire, răni proaspete doctorii repetau obsesiv că niciun leac să nu mi se dea fără atenția lor.
Dimineața, am rugat asistenta să ducă sucul la laborator, fără explicații. Rezultatele au venit pe apus, aduse de un doctor cu ochelari roși.
A deschis fișa: în suc erau pastile ce diluează sângele, mărind sângerarea. La o persoană sănătoasă, nimic grav. Dar pentru mine, cu rănile încă deschise, ar fi însemnat hemoragie internă complicații imprevizibile.
Doctorul a rămas mult pe gânduri, apoi m-a întrebat cine a adus cadoul. Am spus adevărul. S-a apropiat de mine, o clipă parcă i s-a brăzdat fața de îngrijorare:
Dacă ați fi băut și jumătate… până dimineață poate nu mai erați aici, a spus aproape în șoaptă.
Totul s-a limpezit. Paraschiva știa totul umbla pe la doctori, punea întrebări, se făcea că are grijă, dar, de fapt, era doar un vultur pândind. Știa că nu am voie nimic.
Dar, printre vis și frig, a venit la mine cu fiul meu, i-a dat sticla, l-a rugat să tacă.
Seara, Relu a ajuns pe tăcute. I-am pus în mână rezultatul analizelor; s-a uitat mult la foaie, apoi la mine, strivit și pierdut.
A zis… că e doar suc, să-ți dea putere, a spus el abia auzit, de parcă vorbea cu cineva de departe.
Nu am răspuns nimic.
În acel moment, am înțeles: după externare, nu voi mai fi doar o femeie rănită, ci una care nu va lăsa pe nimeni să se apropie de sufletul ei fără să-i simtă prima dată umbra pe mâini.
