Am fost împreună cu soțul meu timp de trei ani înainte să ne căsătorim și suntem căsătoriți de doi ani.
Pentru mine, el a fost primul și singurul bărbat din viața mea. Nici nu m-am uitat la alții vreodată. Dar el a fost mereu gelos, deși nu-i dădusem niciodată motive. Sarcina a fost planificată, ne doream amândoi foarte mult un copil. Țin minte că plângeam amândoi de bucurie când testul a arătat două liniuțe. El era convins, din prima zi, că vom avea băiat. Doar era visul lui dintotdeauna. La ecografie, însă, vestea ne-a surprins și pe mine, și pe el: vom avea o fetiță.
După acea zi, parcă ceva s-a rupt. A început să mă suspecteze de infidelitate. Încerca să-mi demonstreze că în familia lor sămânța e tare, numai băieți ies din ramura lor. Chiar nu are nicio soră, doar frați, nici socrul meu nu are surori. Adevărul îl știm: sexul copilului e dat de șansă și de femeie, dar nu-i puteam explica asta. Mă simțeam Lovită de fiecare dată când aducea vorba. Mă rugam noaptea să ne fi mințit doctorii și să fie băiat, deși știam că nu e posibil. Când s-a născut, i-am pus numele Maria.
Soțul meu se făcea că e fericit, dar vedeam cât de forțat e totul. A început din ce în ce mai des să spună că nu-i copilul lui. Nici socrii nu erau departe, ba turnau mereu gaz pe foc cu bănuieli și glume proaste. Eram pur și simplu sfâșiată de vorbe. Maria nu semăna deloc cu el el brunet cu ochii căprui, iar ea blondă cu ochii albaștri, exact ca mine când eram mică. Mă chinuia să-i explic de ce fetița s-a născut așa, să-i demonstrez zilnic fidelitatea mea, dar tot nu-l convingeam.
Și uite-așa au trecut mai bine de patru luni, cu certuri zilnice și suspiciuni. Nu mai aveam putere să argumentez, mă sufocam în fiecare zi. Până când, dintr-odată, totul s-a schimbat. S-a transformat în tată model, iubitor și calm. Am crezut că s-a împăcat cu ideea că fata seamănă cu mine. Dar era altceva la mijloc.
Am organizat botezul și ziua de naștere a Mariei, invitați mai mult rudele lui. Cu fiecare lună, fetița semăna mai tare cu mine, lucru observat de toți. Socrii continuau cu răutățile: Crești fata altuia, băiete!. Într-o zi, n-a mai rezistat și le-a zis furios că e sigur, pentru că a făcut test de paternitate.
Seara, am avut o discuție dureroasă. Mi-a recunoscut că la patru luni după naștere a făcut un test ADN. Rezultatul: Maria era a lui. Nu mi-a spus nimic, s-a purtat brusc altfel. Atunci am înțeles schimbarea. Dar durerea m-a copleșit cum să nu ai încredere în mine, să ajungi să faci test fără să-mi spui? Chiar atât de tare m-a bănuit? Cum să mai trăim așa împreună, dacă nu crezi în mine?
De atunci, tot respectul și iubirea mea pentru el s-au transformat în dezgust. Simțeam repulsie, nu-l mai puteam privi. Mi-am dat seama că nu pot trăi o viață cu un om care mă pune mereu la îndoială. Maria e copilul lui, dar felul cum s-a comportat arată că nu-l interesează ce simt. El să creadă ce vrea eu nu mai pot.
Am decis să divorțez. A rămas șocat. Încerca să-mi explice, să-și ceară scuze, dar nu l-am ascultat, cum nici el nu m-a ascultat când aveam nevoie. Familia lui a spus că sunt nebună, că n-am motiv și că o să regret. Ai mei nu m-au înțeles, dar m-au primit acasă. Nu mai vreau să îmi petrec viața încercând să demonstrez lumii că sunt corectă. Mai bine cresc singură copilul decât să tremur de frică lângă un om care nu mă vede.
Oare am făcut bine sau rău?
