23 octombrie 2025, joi
Sunetul sonor al soneriei m-a smuls din gândurile mele: cineva bătuse la ușă. Am lăsat șorțul pe bara de sus, mi-am șters mâinile și am deschis. În prag se aflau fiica mea, Crina, și tânărul ei prieten, Vasile. L-am lăsat să intre în apartamentul nostru mic din cartierul Botanica, Chișinău.
Bună, mămico, a sărutat Crina lângă obraz, îți prezint pe Vasile, o să locuiască cu noi.
Bună ziua, a spus Vasile cu un zâmbet stânjenit.
Și eu sunt Ludmila Radu, mă numesc așa pentru că e de bună seamă, a intervenit eu, corectând pe Crina.
Mama, ce facem la cină? a întrebat Crina.
Ciorbă de mazăre și cârnați, i-am răspuns eu.
Eu nu mănânc ciorbă de mazăre, a replicat Vasile, și s-a îndreptat spre camera lui.
Dar, mămă, Vasile nu mănâncă mazăre, a exclamat Crina cu ochi mari.
Vasile a aruncat rucsacul pe covor și s-a așezat pe canapea. E camera mea, de fapt, i-am spus eu, privind cu un strop de ironie.
Vasile, hai să-ți arăt unde o să locuim, a strigat Crina.
Eu cred că-mi place așa, a mormăit el ridicându-se lent.
Mămă, gătește ceva pentru Vasile, i-am cerut eu.
Mai avem jumătate de pachet de cârnați, mi-a spus Ludmila. Cu muștar și ketchup, și pâine, e de treabă.
Bine, am zis, mergând spre bucătărie. De ceva vreme adusese în casă căței și pisoișori, iar acum trebuia să-l hrănesc și pe Vasile. Am servit porția mea cu ciorbă de mazăre, am pus două cârnați prăjiți pe farfurie, am adus o salată și am început să mănânc cu poftă.
Mami, de ce mănânci singură? a intrat Crina în bucătărie.
Am venit de la muncă și îmi e foame, i-am răspuns, mușcând dintr-un cârnat. Cine vrea să mănânce, să-și ia eu însuși. Și am o altă întrebare: de ce Vasile o să locuiască cu noi?
Pentru că e soțul meu, a zis Vasile, șoptind.
M-am înfuriat puțin.
Cum adică soț? am exclamat.
Așa e. Fiica ta are voie să decidă dacă vrea să se căsătorească sau nu. Eu am deja douăsprezece ani.
Nici măcar nu am fost invitată la nuntă.
Nu a fost nuntă, ne-am căsătorit în fața notarului și gata. Acum suntem soț și soție și vom locui împreună, a spus Crina, aruncând o privire la mine.
Felicitări, dar de ce fără nuntă?
Dacă ai bani pentru o nuntă, dă-i nouă și le vom cheltui cum dorim.
Înțeleg, am spus, în timp ce îmi terminam cina. De ce să locuiască el aici?
Pentru că apartamentul e cu două camere și locuim patru în el.
Nu ați luat în considerare să închiriați altceva?
De ce să închirăm, dacă am camera mea? a replicat Crina.
În regulă.
Așa că dă-ne ceva de mâncat.
Crina, pe aragaz e o oală cu ciorbă, în tigaie cârnații. Dacă nu este destul, mai am jumătate de pachet în frigider. Luați și mâncați.
Mami, ai un ginere nou, a spus Crina cu un zâmbet șiret.
Și ce? Să dansez în jurul mesei ca să-l onorez? Sunt obosită, am venit de la muncă, lasă-mă în pace cu aceste ritualuri. Folosiți-vă mâinile și picioarele să vă descurcați singuri.
Asta e de ce nu ești căsătorită! a exclamat Crina, plecând în camera ei și smulcându-și ușa cu putere.
După cină am spălat vasele, am șters masa și m-am schimbat pentru o sesiune la sala de fitness. Sunt o femeie independentă și câteva seri pe săptămână le petrec la sala și la bazin. Aproape ora zece, m-am întors acasă și am găsit bucătăria într-o haos total, parcă cineva ar fi încercat să gătească fără să știe ce face. Capacul oalei cu ciorbă dispăruse, iar ciorba se uscase și se crăpase. Pachetul de cârnați zăcea pe masă, lângă pâinea uscată fără ambalaj. Tigaia era arșiță, iar stratul antiaderent fusese zgâriat cu o furculiță. Chiuveta era plină de vase, iar pe podea rămăsese o bălțâc de lichid dulce. În aer plutea miros de țigări.
Uite la ce s-a întâmplat, Crina nu ar fi lăsat așa ceva în casă, am murmurat pentru mine. Am deschis ușa camerei Crinei și am auzit două tinere vorbind și bea vin.
Crina, curăță tot în bucătărie. Mâine cumpăr o tigaie nouă, i-am spus eu și m-am dus în camera mea, fără să închid ușa. Crina a sărit de pe scaun și a alergat spre mine.
De ce să curățăm? Unde să găsesc banii pentru tigaie? Nu lucrez, învăț. Îți pasă de vase?
Crina, știi regulile casei: mănâncă curăță, murdărește curăță, strică înlocuiește. Fiecare își păstrează treburile. Tigaia nu e de câteva leu, e costisitoare și acum e stricată ireparabil.
Nu vrei să locuim aici? a strigat fiica mea.
Nu, i-am răspuns calm.
Nu voiam să mă cert cu ea, nici nu am avut niciodată probleme cu Crina.
Dar eu am și eu o parte.
Nu, apartamentul e al meu. L-am câștigat, l-am cumpărat. Tu ești doar înregistrată. Nu trebuie să rezolvi problemele mele cu banii mei. Dacă vrei să locuiești, respectă regulile.
Trăiesc toată viața după regulile tale. M-am căsătorit și acum nu poți să-mi spui ce să fac, a țipat Crina. Și, în plus, ai îmbătrânit, ar trebui să ne dai apartamentul.
Vă dau coridorul din subsol și un loc pe bancă. Și dacă ești căsătorită, nu m-ai întrebat dacă dormi aici singură sau cu soțul, dar el nu va locui aici. am replicat eu, ferm.
Dă-ți cu duhul, locuința ta! a strigat Crina și a început să-și adune lucrurile.
Câteva minute mai târziu, Vasile a intrat în cameră, ușor amețit de alcool. Bună, mamă, nu te supăra, totul o să fie în regulă. Nu ne vom duce nicăieri în noapte. Dacă te comporți frumos, poate chiar ne vom vedea și la… intimități.
Ce să fiu eu pentru tine, mamă? a replicat eu, indignată. Mami și tata sunteți în casa ta, hai și ia-ți soția nouă cu tine.
Așteaptă, acum! a spus Vasile, ridicându-și pumnul spre nasul meu. Eu i-am strâns cu degetele vopsite de manichiură și i-am tras de el cu putere.
Lasă-mă! a strigat Crina, încercând să-mi rup brațul de la tatăl ei. Eu am împins-o deoparte și i-am lovit cu genunchiul în zona lombară, apoi i-am dat cu cotul în gât.
Voi nota violența, a spus Vasile, ameninând să ne trimită la judecată.
Așteaptă, cheamă poliția să facă raportul, i-am răspuns eu.
Au plecat, lăsându-ne în apartamentul cu două camere, iar Crina a țipat ultima dată: Nu mai ești mama mea și nu vei vedea niciodată nepoții mei!
Ce nenorocire, am zis, ironizând. Mă voi bucura de viața mea. Am privit mâinile, unghiile-mi erau frânte. Sunt pierderile voastre, am șoptit.
După ce au plecat, am spălat din nou bucătăria, am aruncat oala stricată și tigaia arsă, am schimbat toate încuietorile. Trei luni mai târziu, la locul de muncă, Crina a apărut, slăbită, obrajii-i căzuți, cu o tristețe evidentă.
Mami, ce avem la cină? a întrebat.
Nu știu, încă nu m-am hotărât. Tu ce vrei? am răspuns.
Pui cu orez, a șoptit, înghițind saliva. Și o salată de boeuf.
Atunci să mergem să luăm puiul, i-am spus. Salata o faci tu.
Nu am mai auzit de Vasile de atunci.
Închei această pagină cu gândul că viața nu e niciodată simplă, dar că eu, Livia, voi continua să mă descurc, cu sau fără bărbați și cu toate regulile pe care le spun eu.
