Misterul beciului: drama unui bogățoi neașteptat
În sătucul liniștit al Costinești, unde briza sărată de mare se amestecă cu mirosul de pini, iar casele vechi păstrează ecoul trecutului, Marian și Oana, tinerii soți, se instalau în casa nou-primită. Au început cu curățenia, dorind să dea viață pereților bătrâni. Marian s-a dus în beci să pună lucrurile în ordine. A scos zeci de borcane cu dulceață și murături, fluierând uimit:
— Oana, părinții tăi mănâncă atâta varză murată? a strigat el.
— Unde le-ar mai trebui atâtea? s-a mirat ea, ridicând din umeri.
Marian a aranjat beciul, iar a doua zi s-a apucat de cel de sub atelierul bunicului. Acolo domnea haosul. Îndepărtând gunoiul, a observat două cărămizi ciudate sub raft. Le-a scos și a deschis ochii mari: în spatele lor era un cufăr metalic ruginit. Inima i-a bătut cu putere. A ridicat capacul și a rămas nemișcat, privind uimit.
Ultimul an al lui Marian fusese plin de evenimente. Terminase universitatea, se căsătorise cu Oana – împreună studiaseră economie. Lucrau într-un supermarket, strângând bani pentru nuntă. Au sărbătorit cu pompă, dar apoi a venit întrebarea: unde să locuiască? La sat, lângă Iași, locuia bunica lui Marian, care îngrijise în ultimii ani pe străbunicul lui. Acesta trăise până la 92 de ani și murise recent. Părinții lui Marian hotărâseră să o ia pe bunică la ei, iar casa străbunicului să o dea tinerilor. Marian și Oana erau în extaz: casa era spațioasă, solidă. Bunica, semnând actele, spusese enigmatic:
— Străbunicul tău a fost bogat, până n-a început să uite lucrurile. Dar chiar și așa, tot se tot plimba prin gospodărie, doar că a doua zi nu-și mai amintea ce făcuse.
— Bunico, la ce te referi? se mirase el.
— Mariane, uită-te bine pe aici. Poate găsești vreo comoară.
— Ha ha, comoară? râjise el.
— Nu râde! Acum vreo cincisprezece ani, când memoria îi slăbea, am găsit o pungă cu bani. Cu ei am cumpărat apartamentul și mașina părinților tăi. Dar simt că nu a fost singura…
Tinerii s-au mutat și s-au apucat de treabă. Au renovat casa, cheltuind toți banii de la nuntă – pentru mobilă nu mai rămăsese nimic. Marian, priceput la orice, a reparat vechile dulceauri ale străbunicului, iar ceva au adus și de la părinți. Se putea trăi! Apoi a început cu beciurile – erau două: unul sub casă, celălalt sub atelier. Primul l-a golit repede: nu seculeseră încă cartofii, nu adunaseră zarzavaturile. În ultimii ani, el și tatăl său dăduseră totul la o parte, iar acum aveau de gând să recoltaze în weekend. Mama promisese să vină, la fel și socrii – să ajute.
În beci găsise tot felul de borcane: dulceață, murături – zeci!
— Oana, părinții tăi mănâncă atâta varză murată? întrebase el.
— Unde le-ar mai trebui atâtea? exclamase ea.
— Mai curăț puțin și le dăm înapoi. În weekend le ducem părinților, hotărâse el.
După ce l-a aerisit, a doua zi Marian s-a dus la beciul din atelier. Acolo era mizerie de ani de zile. Se pare că nici străbunicul, nici bunica nu băgaseră piciorul acolo de cel puțin zece ani. Rafturile putreziseră, borcanele se spărseseră, mirosul era greu. A îndepărtat gunoiul până când a văzut cele două cărămizi suspecte. Le-a smuls și a descoperit cufăr— Marian, bunica noastră avea dreptate, străbunicul a lăsat mai mult decât am crezut, a șoptit Oana, cu ochii strălucind de emoție.
