Ești greșeala tinereții.
Fata s-a născut într-un sat din Moldova, și a devenit mamă la doar 16 ani. Tatăl copilului era și el la aceeași vârstă. Nu se mai vorbește de scandal, totul s-a dizolvat ca un amestec cețos într-o noapte de toamnă. După ce băiatul s-a născut, părinții s-au despărțit ca două umbre ce nu se mai ating. Când fata a înțeles că băiatul nu vrea nici de ea, nici de fiu, s-a scurs din ea orice urmă de interes pentru copil. Pruncul a fost crescut de bunicii săi, adică de părinții fetei, într-o casă cu geamuri vechi și prune la geam.
La 18 ani, fata a plecat cu un alt flăcău, de mână, către orașul Bălți, fără să dea vreun semn, fără vreo scrisoare cu miros de busuioc. Părinții ei nu și-au căutat fata. Au rămas doar mustrări și întrebări ce bâzâiau ca licurici în mintea lor: oare cum a putut să-și lase copilul? Simțeau rușinea ca un nor gros deasupra satului; durerea era acolo, în fiecare cană de lut.
Bunicii au crescut nepotul ca pe fiul lor, cu povețe și mâncare caldă. Băiatul îi numește și azi părinții lui și le poartă recunoștință pentru copilărie, pentru școala bună de la oraș, pentru toate lucrurile mici și mari.
Când băiatul a împlinit 18 ani, verișoara lui se mărita într-o sală de nuntă cu pereți văruiți, unde s-au adunat toți ai satului. Era prezentă și mama biologică, acum căsătorită pentru a treia oară, cu o fetiță de zece ani și una de un an și ceva.
Băiatul simțea emoția plimbându-se prin vene; voia să-și vadă mama, să-și cunoască surorile. Și evident, să o întrebe: “Mamă, de ce m-ai lăsat?”
Cât de buni și minunați au fost bunicii lui, dorul de mamă era ca un ciorchine necopt ce atârna de suflet. Păstra singura fotografie a mamei, salvată din foc tot ce rămăsese din trecut. Bunicul arsese restul. Femeia îi povestea unei rude cât de grozave sunt fetele ei.
Dar eu, mamă, ce sunt eu? a întrebat băiatul.
Tu? Tu ești greșeala tinereții. Tata avea dreptate, trebuia să scap de tine încă din pântec, a răspuns ea fără o tresărire și s-a întors.
Șapte ani mai târziu, când locuia într-un apartament cu două camere în Chișinău, cu soția și fiul lui (mulțumită bunicilor și socrilor), telefonul a sunat într-o seară de aprilie. Un număr necunoscut.
Dragul meu, bună, unchiul mi-a dat numărul tău. Sunt mama ta. Ascultă, știu că stai lângă universitatea unde învață sora ta. Poate o primești la tine o vreme? E familie, nu-i place în cămin, chiria e scumpă, bărbatul m-a părăsit, e greu una studentă, alta la școală, cea mică intră la grădiniță curând, zise femeia.
Aveți numărul greșit, a răspuns el, și a închis.
A venit la fiul lui, l-a luat în brațe și a spus:
Haide să ne pregătim, mergem să o vedem pe mama, apoi toți la bunica și bunicul în vizită?
Și în weekend mergem la țară, nu-i așa? a întrebat băiețelul.
Desigur, nu putem strica tradiția familiei!
O parte din rude l-au judecat, spunând că ar fi putut ajuta sora. Dar el știa că trebuie să ajute doar bunica și bunicul, nu o femeie străină care pentru el a fost mereu doar o greșeală.






