De multă vreme, femeia bănnuia că soțul ei o înșală. Prea multe ședințe la birou, prea dese plecări la depozit după scule, prea multe parfumuri străine care nu aveau nicio explicație. Ea tăcea, înghitea, veghea până într-o zi, când nu a mai putut. A angajat un detectiv particular, un domn mohorât din Chișinău, care i-a promis că află adevărul în două zile. În acea dimineață a primit un mesaj: doar o adresă scurtă, fără nicio vorbă. Mergeți imediat. E grav. Trebuie să vedeți cu ochii dumneavoastră.
A pornit cu Dacia ei uzată spre marginea orașului, dincolo de viile părintești ce mărgineau drumul spre Orhei. Drumul se subția, iar casele se topeau în depărtare, lăsând loc câmpurilor de păpădii și pădurilor bătrâne. Inima îi bătea tare, ca și cum vibrația ar fi străpuns tabla mașinii.
Tot mai adânc printre copaci, temerile ei se spărgeau în cioburi de fantezie, ca într-un vis ciudat: își închipuia casa amantei, o Volga albastră parcată lângă vreo vilă uitată de timp, soțul ei cu spatele încovoit spălându-și păcatele printre perdelele altui dormitor.
Deodată, dincolo de o cotitură, a apărut o clădire veche de cărămidă, părăsită, ascunsă de liane și mușchi. Femeia simți un fior rece: amestec de groază și o dorință arzătoare de a afla totul, oricât de rău ar fi. Privea baraca, uitată de lume, și nu vedea nicio mașină, niciun suflet.
A ieșit, tremurând, cu telefonul în mână, privirea rătăcită căutând orice semn de viață de după nori, gata să sune poliția sau pe detectiv. Ușa era întredeschisă, ca și cum cineva trecuse în grabă chiar înaintea ei.
Dar tot ce își închipuise despre amantă sau trădare n-avea să se compare cu ceea ce o aștepta înăuntru.
A pășit încet, împingând ușa cu o scârțâitură lungă, ce părea să spună: Nu intra. Miros de umezeală, de rugină și foi putrezite îi umplu nările. Pe jos zăceau cioburi de sticlă și ziare vechi, dar, în fundul magaziei, ceva nu se potrivea: o placă de lemn, prea netedă, prea curată pentru mizeria din jur. A atins-o și aceasta a alunecat pe nevăzute.
În spate era un hol îngust. Pe o saltea jerpelită stătea o femeie, slabă, cu ochii stinși. Lanțuri îi țineau glezna. Totul părea ireal, ca o nălucă ivită dintr-un vis urât.
Privea, înlemnită. Femeia ridică greu capul, ca și când fiecare mișcare îi provoca dureri fără leac.
Tu ești soția, şopti ea, abia auzit. Nu trebuia să vii. Mi-a spus că niciodată n-ai să afli nimic.
Cine? Glasul îi era stins.
Femeia cu lanțuri întoarse capul și privirea i se pierdu în tavanul crăpat.
Soțul tău Mă ține aici de șapte luni. Spune că caută o înlocuitoare.
Atunci a observat pe jos tăvița cu zeamă de cartofi, aburul încă dansând deasupra. Cineva fusese acolo, foarte recent.
În timp ce încerca să respire, zgomote de pași s-au auzit în spate, pași de oameni hotărâți. Poliția, anunțată de detectiv, sosise înger-aducător în pădurea visului său îngrozitor.
