Fiica mea s-a căsătorit cu bărbatul pe care l-am iubit eu… și acum sunt însărcinată cu socrul ei.
Niciodată n-aș fi crezut că viața mea va deveni un serial de televiziune din alea pe care le criticam mereu. Dar uite-mă, stau în baie la trei dimineața, ținând un test de sarcină care arată două linii roz, în timp ce fiica mea doarme în camera alăturată cu bărbatul pe care l-am crezut odată al meu.
Totul a început acum doi ani, când l-am cunoscut pe Dan la cafeneaua unde lucrez. Era client obișnuit, mereu comandând același cafea american fără zahăr. Avea un zâmbet care lumina încăperea și niște ochi care te făceau să te simți ca și cum ai fi singura persoană din lume.
Lucrezi mereu dimineața? m-a întrebat într-o zi obișnuită de marți.
Aproape întotdeauna, am răspuns, simțind cum mi se înroșesc obrajii. Îmi place liniștea dimineților.
Și mie, a zâmbit el. De asta vin aici. Ei bine, asta și pentru tine.
Inima mi-a bătut ca la o adolescentă. La patruzeci și doi de ani, după un divorț dur, pierdusem orice speranță să mai simt fluturi în stomac.
Săptămânile au trecut, iar conversațiile noastre au devenit mai lungi, mai intime. Mi-a povestit despre slujba lui de arhitect, despre visul lui de a călători prin Europa, despre cum și-a pierdut mama anul trecut. I-am spus despre fiica mea, Sofia, despre planurile mele de a deschide o cafenea, despre fricile și speranțele mele.
Într-o zi, și-a făcut curaj:
Ana, vrei să luăm cina vineri?
Am spus da fără să stau pe gânduri. Seara a fost perfectă: cină la un restaurant italian, plimbare prin parcul Herăstrău, conversații până târziu. Mă simțeam din nou vie, dorită, specială.
Dar a doua zi, când i-am povestit Sofiei despre întâlnire, totul s-a schimbat.
Dan cine? m-a întrebat cu ochii mari.
Dan Popescu, am repetat. De ce?
Fața i s-a făcut palidă.
Mamă, el… el e șeful meu nou. Am început să lucrez la firma lui săptămâna trecută.
Lumea mi s-a clătinat. Dintre toate locurile, dintre toți oamenii…
E un om minunat, mamă, a continuat Sofia, fără să-și dea seama de șocul meu. Atât de deștept, de amabil. Și arătos, nu-i așa?
Lunile următoare au fost o tortură tăcută. O vedeam pe Sofia venind acasă tot mai îndrăgostită, vorbind neîncetat despre Dan, despre cât e de minunat, despre cum o face să se simtă. Iar eu zâmbeam și dădeam din cap, în timp ce inima mi se rupea.
Dan a încetat să mai vină la cafenea. Știam că ceea ce începusem era acum imposibil. Dar când ochii noștri s-au întâlnit la cin
