În micul nostru oraș din nordul Moldovei, unde iernile sunt lungi și oamenii țin la căldura vatrăi, noi, cu soțul meu, am încercat mereu să-i oferim fiicei noastre tot ce e mai bun. Dar acum inima ne sfâșie de griji: fetița noastră vrea să se mărite cu un băiat care pare incapabil de altceva decât de promisiuni goale și lene.
Eu și soțul meu, Ion, știm cât de greu este să găsești persoana potrivită. Cândva, părinții mei au fost categoric împotriva lui Ion. Mama se temea de dragostea lui pentru mașini – tot timpul se învârtea pe lângă un vechi „Zaporojec”, și ea credea că e periculos. Tata visa să mă mărite cu fiul prietenului său, un inginer cu stare. Dar eu m-am îndrăgostit nebunește de Ion. Bunătatea, hărnicia și grija lui m-au cucerit, și am împotrivit voinței părinților. Ne-am căsătorit, iar anii au dovedit că am făcut alegerea potrivită. Împreună am crescut-o pe fiica noastră, Maricica, și am pus tot sufletul în ea ca să nu-i lipsească nimic.
Maricica a fost mereu mândria noastră: deșteaptă, hotărâtă, cu ochi plini de viață. Acum doi ani s-a înscris la universitate în capitală și acolo l-a cunoscut pe un băiat numit Dorel. La început ne bucuram pentru ea – dragostea de tinerete e atât de frumoasă! Dar cu cât îl cunoșteam mai bine pe Dorel, cu atât creștea neliniștea noastră. Și acum Maricica a anunțat că vrea să se mărite cu el. Noi, cu Ion, suntem îngroziți, pentru că Dorel e un leneș adevărat, și nu doar de vorbe.
Am văzut-o cu ochii noștri, de mai multe ori. În fiecare vară, Maricica lucrează: uneori la cafenea, alteori ca asistentă într-un birou. Strânge bani să meargă cu Dorel la mare în august. Și ce face el? Nimic. În doi ani nu s-a obosit să caute un loc de muncă, nici măcar temporar. Maricica trage de toate, iar el se bucură de efortul ei, de parcă așa ar fi normal. Ne frânge inima – fetița noastră merită mai mult!
Odată, părinții lui Dorel au început renovarea apartamentului. Dorind să ne îndreptăm relația, ne-am oferit să ajutăm. Am venit cu unelte, vopsea, tapet. Și ce să vezi? Cât noi, cu Ion, lipiam tapetul și dădeam cu tencuială, Dorel stătea în camera lui, lipit de calculator. Se juca fără oprire, nici măcar nu ne-a oferit o ceașcă de ceai. Noi, străinii, ne trudim în casa lor, iar el, tânăr sănătos, nu și-a mișcat nici măcar degetul. Am simțit parcă mă lovește un curent: oare acesta e omul cu care vrea să-și petreacă viața fiica mea?
Dorel trăiește într-o lume a lui virtuală. Stă cu orele în fața ecranului, abia mai vorbește cu oamenii, iar când o face, e doar despre jocuri sau despre cum „l-a plictisit totul”. Nu-mi pot imagina cum va fi Maricica fericită alături de el. Ea e ca o stea strălucitoare, iar el o trage în mocirla lui leneșă. Știu că această căsătorie va fi o capcană pentru ea, dar cum să o conving?
Am încercat să vorbim cu Maricica, dar e îndrăgostită și nu ne aude. Fiecare cuvânt despre Dorel e luat ca atac. „Doar nu-l cunoașteți!” plânge ea, cu lacrimi în ochi. Văd cum se zbate între dragoste și argumentele noastre, și mi se rupe inima. Nu vreau ca fetița mea să repete greșeli de care să se căiască toată viața.
Noapte de noapte, stau trează, închipuindu-mi cum Maricica, plină de speranțe, merge la altar cu un om care nu prețuiește nici ea, nici efortul ei. Mă tem că va jertfi visele pentru cineva care nici măcar nu se ridică de pe canapea. Cum să ajungem la ea? Cum să o ferim de o greșeală care i-ar putea distruge viața? Inima mea de mamă urlă: această căsătorie e un dezastru, dar nu știu cum să o salvez pe fiica mea.
