Fiul meu a căutat mult timp femeia potrivită pentru a-i fi soție, dar niciodată nu i-am pus la îndoială alegerile. În cele din urmă, după ce a împlinit 30 de ani, a găsit-o pe Lenuța, care i se potrivea perfect.
Aproape în fiecare zi îmi povestea cât e de frumoasă și cât suflet bun are. Se vedea cu ochiul liber că era îndrăgostit de ea până peste cap. Și mie îmi era dragă Lenuța. Cu mare pasiune, băiatul meu le povestea tuturor, și mie și prietenilor săi, ce femeie minunată a găsit i se părea femeia visurilor sale și nu a stat pe gânduri să o ceară în căsătorie. Ca orice mamă grijulie, i-am fost alături și i-am susținut alegerea.
Organizarea nunții nu-i lucru ușor, dar prietenii mei au fost de mare ajutor. Mireasa avea părinți de toată lauda, și din prima clipă ne-am înțeles de minune. La început totul era frumos, însă cu timpul lucrurile au început să se schimbe. Căsnicia lor s-a clătinat, tot mai des apăreau discuții și certuri. Deși știam că primul an de căsnicie e greu și mă gândeam că o să reușească să treacă peste, inima mea tot îmi stătea neliniștită, pentru că îmi doream din suflet ca ei să fie fericiți împreună.
O seară m-a tulburat tare. Târziu, fiul meu a venit la mine acasă cu bagajele după el. Mi-a zis că nu are unde sta, fiindcă nora mea l-a dat afară. A stat câteva zile la mine, iar Lenuța nu a trecut nici măcar o dată să aprindă o discuție ca să îndrepte lucrurile. Totul se repeta iar și iar.
Când am aflat de la nora mea că e însărcinată, am simțit că e timpul să stăm de vorbă toți trei. Mă gândeam că niște sfaturi de la inimă poate i-ar ajuta să nu mai repete aceleași greșeli. Din păcate, am făcut mai mult rău decât bine. Neînțelegerile lor s-au înmulțit, iar fiul meu tot mai des venea să doarmă la mine. Îl vedeam cât de greu îi e. Parcă nu mai era băiatul fericit dinainte; îi citeam amărăciunea în priviri.
Nu mai suporta să-l văd în așa chin, așa că i-am zis să se gândească bine dacă merită să rămână într-o asemenea căsnicie. I-am spus că ar putea să fie un tată minunat chiar dacă ar locui separat. Până la urmă, după o vreme, a hotărât și a depus actele de divorț la judecătorie.
La scurt timp, Lenuța a venit la mine și m-a rugat să-l conving pe fiul meu să renunțe la divorț, că nu vrea să destrame familia. I-am zis nu o dată că trebuie să aibă grijă de casa și soțul ei. Regular apărea, plângând pe la ușa mea, spunând că îl pierd pe copilul meu și că mă bag peste ei.
Nu știu dacă am făcut bine că l-am îndemnat pe fiul meu să divorțeze. Nici nora nu mă suferă prea tare, iar băiatul parcă se răcește tot mai mult față de mine. Dar poate că încă se iubesc? Să trăiești separat e rău, dar să fii împreună și să te doară e la fel de greu…






