Fiul dorea să o trimită pe mama sa la azil. S-a uitat în cutie înainte de plecare.
După ce a rămas văduvă, Otilia și-a vândut casa din sat, a investit într-un apartament pentru fiul ei și familia lui, apoi s-a mutat cu ei. Cât a putut, a avut grijă de casă și de nepoți.
Fiul și nora lucrau, iar Otilia ducea copiii la grădiniță, apoi la școală și la lecții. Gătea, spăla, mătura. Grija nu o obosea, dimpotrivă, o făcea fericită. La urma urmei, familia avea nevoie de ea. Dar anii au trecut. Nepoții au crescut și și-au făcut drum în lume, iar sănătatea bătrânei s-a năruit. Încerca să spele vasele, dar farfuriile îi alunecau din mâini și se spărgeau.
Își turna singură supă, dar nu reușea să o ducă la masă o vărsa. Se trezea noaptea să bea apă oftatul ei o deranja pe nora. Nimeni nu mai vorbea cu ea. Cine ar sta de vorbă cu o babă bătrână? Nora o ocăra mereu, o numea povară. Dar ce vină avea ea? Bătrânețea nu-i vesele. Otilia nu avea de ales decât să îndure.
Fiul a hotărât să o ducă la azil.
Măcar va avea pe cineva cu care să schimbe o vorbă, și-a mușurat el mustrările. Dimineața, urcând în mașină, Otilia și-a amintit de cutia ei.
Fiule, adu-mi cutia. Am uitat-o, l-a rugat ea cu glas slab. Ce cutie? a întrebat Ion.
Cu comorile mele, a șoptit Otilia, arătându-i cum arată cutia. Ion a adus-o. Bătrâna a strâns-o la piept, cu ochii luminați de mulțumire.
Mamă, ce ai acolo? Otilia a deschis cutia.
Era un șuc de păr al ei când era copil și un dinte de lapte. Bărbatul s-a dat înapoi de la mașină și s-a așezat pe marginea trotuarului. A stat acolo mult, amintindu-și copilăria, cum mama lui fusese mereu lângă el, îngrijindu-l, apărându-l. Niciodată nu-l lăsase singur.
Fiule, plecăm? Bătrâna a coborât din mașină și s-a apropiat de el.
Nu mergem nicăieri, mamă. Tu rămâi acasă.






