Fostul meu iubit a apărut într-o sâmbătă după-amiază cu un buchet imens de flori, ciocolate, o sacoșă cu cadouri și zâmbetul acela pe care nu-l mai văzusem de luni de zile. Am crezut că vine să își ceară scuze sau să clarifice tot ce rămăsese nespus între noi. Era ciudat, pentru că după despărțire fusese rece și distant, ca și cum aș fi fost o străină pentru el. De cum a intrat, a început să-mi spună cât de mult s-a gândit la mine, cât îi lipsesc, că am fost „femeia vieții lui” și că a conștientizat greșelile făcute. Vorbea atât de repede încât părea că învațase totul pe de rost. Stăteam tăcută și îl ascultam, neînțelegând de unde atâta tandrețe după luni de tăcere. S-a apropiat, m-a îmbrățișat și mi-a spus că vrea să „recuperăm ceea ce ne aparține”. În timp ce vorbea, a scos un parfum, o brățară și o cutie cu o scrisoare – totul extrem de romantic. A început să-mi spună că trebuie să ne mai dăm o șansă, că s-a schimbat și că alături de mine vrea să facă lucrurile ca la carte. Începusem să mă simt ciudat — totul era prea frumos ca să fie adevărat. Mai ales că niciodată nu fusese așa atent cât timp fusesem împreună. Adevărul a ieșit la iveală când l-am invitat să ia loc și l-am întrebat direct ce vrea. Atunci s-a fâstâcit. A recunoscut că are „o mică problemă bancară”, că are nevoie de un credit pentru „o afacere care ar fi pentru binele nostru” și că îi lipsește doar o semnătură: a mea. Abia atunci am realizat de ce apăruse atât de afectuos și cu atâtea cadouri. I-am spus că nu voi semna nimic. Brusc fața i s-a schimbat. Zâmbetul i s-a șters, a trântit florile pe masă și a început să-mi reproșeze că nu am încredere în el, că asta e „șansa vieții lui”. Vorbea ca și cum i-aș datora ceva. A avut chiar nerușinarea să spună că dacă îl mai vreau, trebuie să-l ajut. Totul s-a năruit așa repede cum începuse. Când a înțeles că nu mă poate convinge, și-a schimbat tactica. A început să spună că fără acest credit e „pierdut”, că dacă îl ajut, „oficial” se întoarce la mine și „o luăm de la capăt”. A spus-o fără pic de rușine, amestecând împăcarea cu interesul financiar. Atunci am înțeles clar că tot teatrul — cadourile, florile, vorbele dulci — fusese doar o fațadă ca să mă facă să semnez. La final, când i-am repetat că nu voi semna nimic, a adunat aproape toate cadourile: a luat ciocolata, a pus parfumul înapoi în sacoșă, chiar și brățara. Doar florile le-a lăsat, aruncate pe jos. A plecat numindu-mă nerecunoscătoare și mi-a spus să nu afirm mai târziu că „n-a încercat să salveze relația”. A trântit ușa de parcă eu i-aș fi datorat ceva. Așa s-a terminat „împăcarea” noastră — a durat exact cincisprezece minute.

Fostul meu a apărut într-o sâmbătă după-amiază, pe neașteptate, cu un buchet imens de flori trandafiri roșii și frezii mov , ciocolată Bucuria, o pungă plină cu cadouri și acel zâmbet pe care nu-l mai văzusem de luni întregi. Pentru o clipă, am crezut că a venit să-și ceară iertare sau să discutăm despre toate lucrurile care au rămas nespuse între noi. Era straniu, pentru că după despărțire fusese ca un zid de gheață, de parcă aș fi fost o străină pentru el.

De cum a intrat, a început să vorbească întruna, spunând că s-a tot gândit la mine, că îi lipsesc, că a realizat că eu sunt femeia vieții lui, că și-a dat seama de toate greșelile făcute. Vorbea atât de repede încât părea că spune o poezie pe care o știa pe de rost. Stăteam tăcută și îl ascultam nu înțelegeam de unde atâta tandrețe brusc, după luni de liniște și răceală. S-a apropiat, m-a îmbrățișat cu un dor nefiresc și mi-a spus că vrea să readucem ce a fost odată al nostru.

În timp ce vorbea, a scos din sacoșă un parfum românesc, o brățară de argint și o cutie cu un bilet. Totul extrem de romantic, ales cu grijă. A început să-mi spună că ar trebui să ne mai dăm o șansă, că el s-a schimbat, acum ar vrea să facă totul ca la carte cu mine. Începusem să simt o stânjeneală totul era prea frumos ca să fie adevărat. Și apoi, dacă stau să mă gândesc, el nu fusese niciodată așa atent când eram împreună.

Adevărul a ieșit la suprafață când l-am invitat să se așeze și l-am întrebat, pe șleau, ce vrea de fapt de la mine. Atunci a început să se poticnească în vorbe. A zis că are un mic necaz cu banca, că are nevoie de un credit pentru o afacere care o să fie în beneficiul nostru și că îi mai lipsește doar o semnătură: a mea.

Am înțeles totul în acel moment. De asta venise atât de afectuos, cu atâtea daruri.

I-am spus clar că nu semnez nimic. În secunda aceea, fața i s-a schimbat brusc. Zâmbetul i-a dispărut, a aruncat florile pe masă și a început să țipe, întrebându-mă cum pot să nu am încredere în el, că asta e șansa vieții noastre. Vorbea de parcă i-aș fi datorat ceva. A avut chiar tupeul să spună că dacă mai simțeam ceva, ar fi trebuit să-l ajut. Totul s-a năruit atât de repede cât a și început.

Văzând că nu reușește să mă convingă, și-a schimbat tonul. A început să spună că fără acel credit e pierdut, că dacă îl ajut eu oficial se va întoarce la mine și vom lua totul de la început. O spunea fără niciun pic de rușine, amestecând împăcarea cu interesul financiar într-o singură frază. Atunci am înțeles, fără urmă de îndoială, că toată scena cu daruri, flori și vorbe dulci era doar ca să mă determine să semnez.

La final, când i-am repetat că nu semnez niciun act, și-a adunat toate cadourile: a luat ciocolata, parfumul și chiar brățara. Doar florile le-a lăsat trântite pe jos, de parcă nici n-ar fi contat. A plecat bombănind că sunt nerecunoscătoare și să nu spun vreodată că n-a încercat să salveze relația. A trântit ușa ca și cum eu aș fi fost cea care îi datorează ceva.

Iar împăcarea lor a ținut exact cincisprezece minute.