GÂNDURI ASCUNSE
În dimineaţa aceasta Ion aproape a întârziat la muncă. Îşi dorea să rămână în cuibul său cald, încununat de pătura groasă, şi să aştepte ceasul să bată din nou. Poate că, în tăcere, visa la mirosul brânzei de vaci cu stafide pe care mama lui, Anca, le pregătea în bucătărie sau la chiftelele de pui care abia așteptau să fie chemate la masă.
Deşi anul acesta Ion împlinea treizeci şi cinci de ani, tot voia să se simtă copilul iubit al mamei. Dar ceasul nu a sunat la timp. Anca, deja trezită, era pe drum să ducă pe fiul lor, Sorin, la grădina Primăvara şi pe fetiţa Ilinca la școala Micul Prinț.
De ce nu mai trezit? întreabă Ion, cu un ton uşor amar, în loc de sărutul obișnuit.
Dar ai ceasul, nu? Nu a bătut? răspunde Anca, aruncând o privire spre uşă. Mă gândisem că programul tău sa schimbat din nou şi am încercat să nu te deranjez, să fac treburile casei în linişte.
Ion se îmbrăcă repede, refuză micul dejun propus de soţie, spunând că nu are timp şi că totul e vina ei. În hol, când Anca închide uşa, Ion aude clar gândurile ei:
Tot aşa: eu întârzii, el se învineşte. Nu neam sărutat la despărţire. Nu mai vorbeam ca altădată. Suntem depărtate de luni. Ceva trebuie să se schimbe. Nu mai este viaţa la care visam.
Ion se întoarce şi întreabă:
Anca, ai spus ceva?
Nimic. Grăbeştete la muncă. Doamna Nadejda Anatolie nu o să uite niciodată. Pe curând! zice ea, trimiţândui un sărut în aer şi plecând.
La staţia de tramvai Ion aşteaptă doar câteva minute. Uită la ceas, suspină.
Trebuie să ajung la şedinţă, altfel directorul mă va certa. Nadejda Anatolie cu siguranţă va aprinde focul la tot ce fac.
Afară era rece şi ud, fulgi de nea cădeau singuratic, plutind fără bucurie. Stomacul îi mârâia, dorind un ceai cald şi o pâine cu unt. Dar adevăratul test nu venea din foame, ci din capacitatea neaşteptată de a auzi gândurile celor din jur. Idei, certuri, blesteme, iar uneori cuvinte obscene se strecurau în minte.
Ion încerca să privească în jos, la trotuar, la fulgii ce păreau să danseze în aer. Se întrebă dacă ştiu ei ce înseamnă să sară în patru rotiri axel sau salchow. Ce căutau aceşti mici călători ai iernii? Nimic nu se ştie.
În capul lui ecoul gândurilor era ca un şanţ murdar. Simţea că îşi pierde mintea. Se întreba:
Poate toţi oamenii pot citi gânduri? Nu misa mai întâmplat aşa. Sunt bolnav? Poate e ceva contagios? Dacă închid ochii, va dispărea? Nu. Gândurile urâte rămân.
Un tramvai cu numărul 1 apăru la colţ. O bătrână în haina de lână, cu şal verde rostit de moli, îl împinse uşor pe spate. În timp ce se întorcea spre ea, auzi:
Aceşti intelectuali neterminaţi nu fac nimic! Ar trebui să mowească străzile, nu să ne înveţe pe copii. Ar trebui să se uite în oglindă! Aş vrea să ţin în braţe un prost ca el şi să plâng, apoi să îl strang, ca să nu mai citească cărţi inteligente!
Ion răspunde:
Cemi spuneţi, doamnă?
Nimic, tinere. Aşadar, îmi cer iertare. răspunde ea şi intră în tramvai.
Ion nu avea bani pentru metrou, aşa că se înghesuie în tramvaiul încărcat, alături de părinţi cu copii şi de profesori grăbiţi. Pe scara din faţa lui, se aşeză elevul său, Ancuţa, din clasa a Xa B.
Bună dimineaţă, domnule profesor Ion! exclamă ea veselă.
Bună, Ancuţa, răspunde el, încercând să nu audă gândurile ei: E un tip fain, frumos, înalt, cu ochii albaştri Dacă laş iubi, ar fi perfect Dar el îşi întoarce privirea spre fereastră.
Să nu întârziem la şcoală, spune el, iar Ancuţa zâmbeşte: Îţi mulțumesc, domnule. Sunteţi cel mai bun la fizică!
La poarta şcolii îl aştepta o femeie. Era mama lui Vlad, un băiat care se recupera de la o fractură gravă a gleznei.
Bună dimineaţa, domnule profesor. Aş dori să-l învăţaţi pe Vlad fizică, acasă sau prin Zoom, dacă e posibil. Nui pot plăti, dar aş putea săi aduc ceva de mâncare. spune ea.
Ion simte gândurile ei:
Nu am bani, toate au plecat la operaţii. Trebuie să găsesc o soluţie, să curăţ scările în fiecare seară, să adun bani din vânzarea merelor din livada noastră.
Nue nevoie de bani. Voi trimite un cod pentru Zoom şi îl voi ajuta gratuit. Va merge bine. răspunde el.
Vă mulţumesc din suflet, spune ea, înlănţuind în mâna lui un sărăc de mere roşii, strălucind ca nişte comori.
Ion priveşte merele, simţind o căldură în inimă. Făcând fapte bune aduce fericire.
În holul şcolii îl întâlneşte Nadejda Anatolie, directoarea. Gândurile ei îi străbat mintea:
Acest tânăr nu ştie ceşi doreşte. Îl voi ţine ocupat cu ore suplimentare. Va rămâne sărac şi singur.
Ion zâmbeşte, îşi pune geanta în dulap, scoate telefonul şi găseşte un pachet cu micul dejun pregătit de Anca un borcan de cafea fierbinte şi o sandvişă.
La repaus intră Svetlana, elevă din clasa a VIIIa, şi îi şopteşte mental:
Vreau o notă bună, trebuie să mă aşez lângă profesor şi să ies repede, să nu ştiţi că am ştiut.
Ion, surprins, fuge din clasă şi şochează direct pe Nadejda.
Poate că trebuie să caut altă şcoală, gândeşte el.
După al treilea curs, un prieten din facultate îi propune un post la un liceu privat. Ion acceptă să discute cu Anca la o cafenea. În ziua aceea, salariul ia fost virat pe cardul bancar, 5 000 de lei. Se simte îmbogăţit, nu de bani, ci de familie, de inima deschisă.
În ieşirea din şcoală, un bulgăre de nea îi loveşte capul. Îşi continuă drumul, hotărît să-şi repare relaţia cu soţia.
Să nu mai aud gânduri străine, deşi astăzi mau ajutat, zice el cumpărând flori albe la staţia de metrou, plătind cu lei şi privind la Anca, care îl aşteaptă cu zâmbetul ei larg.
Ce fericit sunt! gândeşte el, privind cum soţia lui Aleca îi aleargă spre el, cu o șuviță de păr căzută peste frunte. O atinge cu mângâiere şi o sărută. Parfumul ei îi aminteşte de căminul cald.
Fulgi de nea continuă să danseze în aer, iar ei, cu aripile albe ale iernii, aduc împreună inimile. Astfel, Ion a învățat că adevărată putere nu stă în a auzi gândurile altora, ci în a asculta cu adevărat pe cei dragi, să le înţelegi tăcerea și să le răspunzi cu iubire. În final, fericirea se găsește în micile gesturi de încredere şi în capacitatea de a ierta, nu în bogăţiile materiale.
