Telefonul îmi tremura în mână în timp ce formam numărul. Inima îmi bătea atât de tare, parcă voia să iasă din piept. „Alo, Viorica, am făcut cum mi-ai spus! I-am pus pulberea aia în cafea. Aștept să se facă efectul ca să plec. Dar, naiba să mă ia, ce era în ea? Nu se poate să torni așa ceva în cafea! Mariana s-a făcut albă la față, i s-a făcut rău, de parcă ar fi băut otravă! De unde să știu eu că o să fie așa? Nu sunt doctor!“ Vocea îmi tremura, iar în cap mă învârtea un vârtej de panică și vinovăție. Cum am ajuns eu în halul ăsta?
Totul a început acum două săptămâni, când viața mea părea că se năruie. Eu și Mariana suntem căsătoriți de șapte ani, iar în ultimii doi ani relația noastră s-a degradat. Cearte nesfârșite, neînțelegeri, reproșuri mereu—simțeam că nu mai rezist. Mariana se schimbase: din fata veselă și grijulie de care mă îndrăgostisem, devenise o persoană mereu nemulțumită. Încercam să vorbesc cu ea, dar fiecare discuție se termina în scandal. La un moment dat, am început să cred că divorțul era singura soluție. Dar apoi a apărut Viorica.
Viorica e colegă de serviciu. Ne întâlneam adesea la pauzele de cafea, și mereu știa să mă asculte. Când am început să-i povestesc despre problemele mele, nu m-a judecat, ci mi-a arătat compasiune. În timp, discuțiile noastre au devenit mai apropiate, și am simțit că cu ea mă simt ușor, cum nu mă mai simțisem demult. Într-o zi, după încă un scandal cu Mariana, m-am plâns Vioricii că nu știu cum să ies din cercul ăsta vicios. Atunci ea mi-a sugerat o idee ce păru la început nebunească. „Există o metodă“, mi-a spus cu un zâmbet viclean. „Pune-i în cafea ceva. Nimic grav, doar un produs ca să se mai relaxeze, să fie mai calmă. Îți dau pulberea, e inofensivă.“ Am râs, crezând că glumește, dar Viorica părea serioasă. Mi-a întins un pachețel și a spus: „Încearcă, nu poate fi mai rău.“
Am ezitat mult să pun ceva în cafeaua soției mele. Părea o scenă dintr-un film prost. Dar Viorica mă asigura că era doar un sedativ, că o va ajuta pe Mariana să se înmoaie și ne va apropia. Eram atât de obosit de certuri, că în cele din urmă am acceptat. Dimineața, în timp ce Mariana era la duș, i-am făcut cafeaua și, simțindu-mă ultimul prost, am turnat puțin praf în ceașcă. Mâinile îmi tremurau, dar m-am conving că nu fac nimic rău. Viorica spusese că e sigur, nu-i așa?
Mariana a băut cafeaua, fără să bănuiască ceva. Am urmărit-o, așteptând să devină somnoroasă sau relaxată, cum zisese Viorica. Dar după jumătate de oră, s-a făcut albă la față, s-a apucat de stomac și a spus că nu se simte bine. S-a întins pe canapea, respirația i-a devenit grea, iar eu am intrat în panică. „Mariana, ce ai? Să chem ambulanta?“ am întrebat, dar ea a dat din mână, spunând că poate a mâncat ceva stricat. Am ieșit pe balcon și am sunat-o pe Viorica să aflu ce naiba mi-a dat. Glasul ei calm nu făcea decât să-mi intensifice frica: „Hai, Dănuț, nu-ți face griji, e doar un produs pe bază de plante. Poate are alergie. Dă-i apă, o să-i treacă.“ Dar eu vedeam că Mariana se înrăutățește, și în minte mă chinuia o gândire groaznică: dacă era otravă?
Am chemat ambulanta fără să aștept. MediciAm decis că, odată ce Mariana se va însănătoși, voi merge la poliție să depun mărturie despre tot ce s-a întâmplat.
