„Dă-mi înapoi copiii!” a cerut sora care fusese plecată opt ani…
Uneori viața te face părinte înainte să ai timp să crești mare. Nu din proprie voință, ci din cauza împrejurărilor. Așa mi s-a întâmplat și mie.
Mă numesc Andrei. Am crescut înt-un orfelinat. Când aveam nouă ani, a ajuns acolo și sora mea mai mică, Dana — ea avea doar patru ani. Ne-am ținut unul de celălalt cât am putut. Îi dădeam bomboanele mele, o ajutam cu temele, o apăram de orice nedreptate. Visa la ziua în care o voi lua de acolo, când nu va mai fi singură.
Și ziua aceea a sosit. Când am primit primul meu apartament, am obținut tutela — Dana s-a mutat la mine. Am devenit o adevărată familie. Eu munceam, învățam, iar ea creștea — o fată deșteaptă, frumoasă, avea note bune, făcea și sport. Eram mândru de ea.
Dar totul s-a schimbat când Dana a împlinit cincisprezece ani. S-a îndrăgostit de un băiat mai mare, de vârsta mea. Călin era, cum se spune, „lup din cartier” — fără serviciu, fără școală, umbla mereu prin blocuri. Am încercat s-o conving să renunțe, dar degeaba: dragoste, lacrimi, isterii. Apoi — sarcină. Dani nici măcar nu împlinise șaisprezece ani.
Mi-am adunat toate puterile să le organizez nunta în grabă. Peste câteva luni s-au născut gemenii — Matei și Ioana. Am încercat să nu mă bag prea mult în viața lor, dar mereu am fost acolo, le-am oferit sprijin. La început părea că totul se va liniști. Călin a început să lucreze, Dana stătea acasă cu copiii.
Dar când gemenii nici nu împliniseră jumătate de an, Dana a rămas din nou însărcinată. Am oftat, dar am acceptat. S-a născut Vlad. Apoi totul s-a dus de râpă: Călin a fost dat afară de la serviciu, a început să bea, Dana să iasă noaptea, lăsând copiii singuri.
Pe atunci eu aveam deja o familie, soția mea, Raluca, aștepta un copil. Dar nu puteam închide ochii la ce se întâmpla cu nepoții mei. Și într-o zi, vecinii Daniei m-au sunat: copiii plâng, nu-i nimeni acasă. Am fugit acolo — mici, murdari, flămânzi, iar mă-sa, nu se știe unde. Am sunat-o pe Raluca, și ea, fără să stea pe gânduri, mi-a spus:
— Ia-i cu tine. Adu-i acasă.
Așa că am primit trei copii deodată. I-am spălat, i-am hrănit, i-am culcat. O săptămână întreagă de îngrijorări, dar în suflet — liniște. Eroau în siguranță. După o săptămână, Dana a apărut — nu după copii, ci după bani. Mi-a spus că pleacă în străinătate cu un bărbat și că… copiii pot rămâne la noi „pentru acum”.
De atunci, au trecut opt ani. Copiii au devenit ai noștri. I-am crescut ca și cum ar fi ai noștri: Matei și Ioana sunt în clasa a patra, Vlad în a doua. Iar fata noastră cu Raluca merge la grădiniță. Toți ne numesc „mama” și „tata”. Nimeni nu-și mai aduce aminte de Dana. Niciodată nu le-am interzis să vorbească despre ea, dar nici nu doresc.
Și iată că, chiar în ajunul Anului Nou, am auzit bătăi în ușă. Pregăteam cina, copiii tăiau fulgi de zăpadă… Deschid — și în prag stă Dana. Lângă ea, un bărbat cu trăsături orientale. Arăta mai bătrână, dar pe chipul ei aceeași hotărâre.
— Acesta este soțul meu, a spus ea. Ne-am întors. Vreau să-mi iau copiii. Îi vom duce în țara lui.
Am înghețat.
Raluca a ieșit în hol, urmată de copii. De îndată ce a văzut-o, Ioana m-a întrebat: „Mama, cine este doamna asta?” — și inima mi s-a strâns. Dana a rămas uluită. Nici măcar nu și-a recunoscut fiica.
— Eu sunt mama ta! a strigat ea. Dar Ioana s-a lipit de mine.
Atunci Dana a ezitat, a tăcut. Și deodată a întrebat:
— Pot… măcar să-i vizitez?
Ne-am uitat cu Raluca unul la altul. Am tăcut. Apoi am dat din cap:
— Poți veni. Dar copiii rămân cu noi.
Dana a plecat, aplecată, tăcută. Iar noi cu copiii am ieșit afară să privim artificiile. Cerul se umplea de lumini, iar eu îi țineam în brațe pe toți — copiii mei, străini prin sânge, dar ai mei prin dragoste. Și știam că am făcut lucrul cel bun când, acum opt ani, i-am adus în casa noastră.
