Inima motanului bătea surd în piept, gândurile îi zburau aiurea, sufletul îi era greu. Ce s-ar fi putut întâmpla de l-a dat stăpâna pe mâna unor străini, de ce l-a părăsit? Când la mutare, Olesea a primit în dar un britanic negru ca noaptea, a rămas câteva minute în stare de șoc… Garsoniera modestă, pe care abia-a strâns bani, era încă neamenajată. Avea și alte probleme care-i cereau atenția. Și apoi pisoiul… Revenindu-și, Olesea se uită în ochii aurii ai blagului, oftă, zâmbi și-l întrebă pe cel care-i făcuse cadoul: — E motan sau pisică? — Motan! — Atunci așa rămâne, te vei numi Barsik, — i se adresă ea blând pisoiului. Acesta își deschise gurița și se strecură cumințel cu un „Miau” răgușit… ***** S-a dovedit că britanicii sunt niște ființe tare prietenoase. Așa că, de trei ani, Olesea și Barsik trăiesc ca o inimă și un suflet. Mai mult, odată ce-au început să conviețuiască, s-a văzut că Barsik are un suflet sensibil și o inimă mare. O întâmpină pe Olesea când vine de la serviciu, o încălzește noaptea, privește filme cu ea, așezat lângă șold, și o urmărește oriunde merge cu treabă prin casă. Viața cu motanul s-a umplut de culoare. E plăcut când cineva te așteaptă acasă, cu care poți să râzi, să te întristezi, și cel mai important: te înțelege și fără cuvinte. Părea că totul e bine, dar… De o vreme, Olesea a observat că o doare partea dreaptă. La început a crezut că a dormit strâmb sau s-a întins prea tare, apoi a dat vina pe mâncarea grasă. Când durerile s-au acutizat, s-a dus la doctor. Când medicul i-a spus diagnosticul și a explicat ce urmează, Olesea a plâns toată seara, ascunsă în pernă. Barsik, simțind-o, s-a lipit de ea și a început să torcă melodios, încercând s-o liniștească. Fără să-și dea seama, pe torsul motanului, Olesea a adormit. Dimineața, împăcată cu soarta, a decis să nu spună nimănui din familie despre boala ei, ca să nu atragă priviri miloase și ajutor stânjenitor. Mai păstra o rază de speranță că medicii vor reuși să-i aline suferința. I s-a propus un tratament care putea să-i îmbunătățească starea. A apărut problema: cui să lase motanul? În suflet, acceptând că boala poate avea un deznodământ tragic, s-a hotărât să-i caute lui Barsik o casă bună și stăpâni calzi. A pus un anunț online, precizând că oferă un motan de rasă iubitorilor de animale. Când primul doritor a întrebat de ce renunță la animalul matur, fără să realizeze, Olesea a spus că e însărcinată și a descoperit alergie la părul de pisică. După trei zile, Barsik, cu tot cu trusou, a plecat la noii stăpâni, iar Olesea s-a internat… Două zile mai târziu, a sunat să întrebe de Barsik. I s-a spus, cu sute de scuze, că motanul a fugit chiar în prima seară și nu l-au mai găsit. Primul impuls a fost să fugă din spital și să-l caute. A rugat asistenta să o lase să iasă, dar aceasta a certat-o și a trimis-o înapoi în salon. Colega de salon, văzând frământarea, a întrebat ce s-a întâmplat. Olesea, plângând amar, i-a spus totul. — Nu te grăbi cu suferința, fată dragă, — i-a spus bătrâna subțirică, — mâine vine un specialist din București. Și eu am un diagnostic rău, dar fiul meu, că e om de afaceri, s-a ocupat să mă mute la altă clinică, deși eu nu am vrut. Cum a rezolvat nu știu, dar a rezolvat. O să-l rog să te vadă și pe tine. Poate nu-i chiar așa grav, — a mângâiat-o ea, blând pe umăr. **** Ieșind din cutia de transport, Barsik a înțeles că e într-o casă străină. Cineva necunoscut îi întinse mâna să-l mângâie… Motanul nu a rezistat nervos și a lovit cu lăbuța acea mână, fugind într-un colț întunecat. — Pavel, nu-l atinge deocamdată, să se obișnuiască, — auzi Barsik o voce blândă de femeie, însă nu era vocea stăpânei sale. Inima motanului bătea surd, gândurile i se împrăștiau, sufletul îl durea. Ce s-a putut întâmpla de l-a dat stăpâna pe mâini străine, de ce l-a părăsit? Ochii săi aurii scanau camera speriați. A zărit o fereastră deschisă. Ca o panteră, Barsik a sărit și a dispărut pe fereastră! Norocul lui, era doar etajul doi, sub fereastră – un gazon îngrijit. De acolo a pornit drumul de întoarcere spre casă… ***** Specialistul a apărut sub forma unei femei drăguțe, de puțin peste 40 de ani. S-a prezentat: Maria Pavlovna, a studiat atent fișa de tratament, apoi i-a cerut Olesei să se întindă pe partea stângă. A palpat multă vreme, a întrebat unde doare și cum, a citit din nou fișa. Iar apoi au urmat investigații pe aparate medicale. Olesea nu aștepta nimic bun. S-a întors în salon, unde o aștepta colega ei pe pat. — Ce ți-au spus, fată dragă? — a întrebat aceasta. — Nimic deocamdată, au zis că revin în salon. — Înțeleg. Mie mi-au confirmat diagnosticul, — a spus femeia trist. — Îmi pare rău, și vă mulțumesc pentru tot, — a răspuns Olesea, neștiind cum să mângâie o persoană care știe că nu-i mai rămâne mult. Jumătate de oră mai târziu, Maria Pavlovna a intrat cu alți medici. — Am vești bune pentru tine, Olesea. Boala ta se tratează cu succes, ți-am stabilit deja cursul de tratament, stai două săptămâni, urmezi terapia indicată și te însănătoșești, — i-a spus medicul, zâmbind. După plecarea medicilor, colega a spus: — Asta-i grozav. Mă bucur că, înainte să mă duc, am reușit să mai fac o faptă bună. Să fii fericită, fată dragă! ***** Barsik nu avea vreo stea călăuzitoare și nici nu știa de una. Pur și simplu mergea spre casă, ghidat de instinctul lui felin. Drumul lui spre stele era plin de pericole și pățanii amuzante. De pe tipic britanic de salon, într-o zi a devenit un vânător cu instincte ascuțite. Evita străzi aglomerate, bulevarde, mergea tiptil, se strecura, zbura deasupra pământului (așa i se părea când fugea de câini), urca rapid pe copaci, mereu cu gândul la casă… Într-o curte liniștită, unde se ascunsese din calea zgomotului, s-a întâlnit căciulă-n căciulă cu un motan de cartier. Acesta nu a stat pe gânduri, a recunoscut imediat străinul. Cu un mieunat puternic, l-a atacat, iar Barsik, transformat din aristrocrat în bandit, nu s-a dat în lături. Lupta nu a durat mult. Șeful pisicilor a sfârșit rușinat în tufăriș, lăsând amintire o ureche ciupită. Ce altceva să fie? Motanul voia să arate cine-i stăpân, dar Barsik nu făcea decât să-și urmeze drumul… Călătoria continua. Reamintindu-și de strămoși, Barsik învăța să doarmă pe crengi potrivite, să mănânce de la tomberon și chiar să fure mâncare de la alte pisici de curte, hrănite de oameni miloși. Într-o zi, s-a trezit urmărit de o haită de maidanezi. S-au repezit, l-au gonit pe un copac firav și încercau, cu lătrături, să-l ajungă. Oamenii adunați pe zgomot au alungat câinii. O femeie s-a gândit să ia motanul acasă. L-a ademenit cu un colț de salam. Foamea și frica l-au făcut pe Barsik să coboare, să se lase mângâiat și să fie luat în brațe. Dar… După ce s-a odihnit și ospătat în tihnă și căldură, Barsik și-a amintit unde se grăbea. A alergat după femeie spre ușile deschise ale blocului, strecurându-se afară ca să-și continue drumul spre casă… ***** După externare, Olesea a plecat acasă. Avea în minte cuvintele femeii ce i-a urat „să fii fericită!”. Era nespus de fericită că diagnosticul nu s-a confirmat și e sănătoasă. Dar inima o durea. Barsik îi lipsea. Nu-și putea imagina cum va intra într-un apartament gol, fără să fie întâmpinată de cineva… Abia intrată în casă, Olesea a sunat la familia care-i luase motanul, cerând adresa exactă. Ajunsă la ei, a aflat cum a fugit Barsik și a hotărât să-l caute pe urmele lui. Toți îi spuneau că e imposibil, că a trecut două săptămâni, că motanul n-ar fi supraviețuit pe stradă, dar ea nu voia să creadă. A luat zona la pas, a intrat în fiecare curte, a verificat parcurile, garajele. A încercat să gândească precum un motan care n-a mai fost niciodată pe stradă. L-a strigat, s-a uitat prin întunericul ferestrelor de subsol. Când s-a apropiat de propria casă, a știut că motanul dispăruse fără urmă. Era imposibil ca motanul, necunoscător de oraș, să ajungă aici, unde ea cu tot cu întârzieri a mers pe jos două ore. A intrat în curtea blocului cu chipul împietrit, lacrimile o năpădeau, sufletul îi era gol și greu. Printre lacrimile din ochi a zărit, de cealaltă parte a trotuarului, un motan negru ce se îndrepta spre ea. „Un motan negru oarecare” – s-a gândit. S-a oprit, a privit cu atenție. Și a înțeles. Dintr-o dată a țâșnit către el cu strigătul „Barsik!” Dar motanul nu a alergat la ea. Nu mai avea putere. S-a așezat, și fericit, a scrâșnit încet: „Am ajuns！”

Inima lui motanului bătea încet, gândurile îi zburau care-ncotro, sufletul îi era greu. Cum de s-a-ntâmplat să fie dat pe mâna străinilor, de ce l-a părăsit stăpâna lui? Îl durea rău de tot că Ana îl lăsase.

Când, la mutare, Ana a primit cadou un motan britanic complet negru, a rămas fără cuvinte câteva minute

Garsoniera ei modestă, abia luată cu bani strânși leu cu leu, era încă neamenajată. Abia avea timp să respire, cu atâtea alte griji pe cap.

Și-acum și motanul. După ce și-a revenit din șoc, Ana s-a uitat în ochii galben-aurii ai puiului, a oftat, a zâmbit și l-a întrebat pe cel care i-l adusese:

E motan sau pisică?

Motan!

Atunci să fii tu Motanul Marcu, i-a zis ea blând.

Motanul și-a deschis gurița mică și, de parcă ar fi înțeles, a mieunat puțin
*****
S-a dovedit rapid că britanicii sunt niște animale de companie foarte liniștite. Iată că, de trei ani deja, Ana și Marcu trăiau împreună, aproape ca într-o poveste. De altfel, pe parcurs, Ana a descoperit că Marcu are un suflet minunat, blând și o inimă mare.

O aștepta de fiecare dată la ușa când venea de la serviciu, îi ținea de cald noaptea, se cuibărea lângă ea când se uitau la film și alerga după ea când făcea curat prin casă.

Viața cu un motan a prins culoare e frumos să ai pe cineva să te aștepte acasă, cu cine să râzi sau să-ți plângi necazul. Cel mai fain e că te pricepe din jumătate de cuvânt.

Ziceai că nu-ți mai trebuie altceva dar

În ultima vreme, Ana a început să simtă durere în partea dreaptă. La început a dat vina pe faptul că s-a sucit prost, apoi pe mâncare prea grasă. Când durerile au devenit insuportabile, Ana s-a dus la doctor.

Când medicul i-a spus diagnosticul și i-a explicat ce o așteaptă, Ana a plâns toată seara, cu capul în pernă. Marcu, de parcă simțea ce trăiește ea, s-a cuibărit lângă ea și a încercat s-o liniștească torcând mângâios.

Pe nesimțite, cu motanul torcând, Ana a adormit. Dimineața, împăcată cu soarta, a hotărât să nu le spună celor din familie nimic, ca să nu se simtă milă sau să-i dea bătăi de cap și griji inutile.

Mai păstra o speranță mică că doctorii o vor ajuta. I-au propus un tratament care ar fi trebuit să îi amelioreze starea.

Dar unde să-l lase pe Marcu? În adâncul sufletului, resemnată că boala ar putea să-i închidă definitiv drumul, s-a hotărât să-i găsească motanului o casă nouă, un stăpân bun.

A pus anunț pe internet, cu mențiunea că dă un motan de rasă, în grijă bună.

Când primul care a sunat a întrebat de ce ar vrea să renunțe la motanul adult, Ana, fără să știe de ce, i-a spus că este însărcinată și că a descoperit alergie la blana de motan.

După trei zile, cu Marcu în cușcă și cu toate lucrurile lui, s-a dus la noii stăpâni, iar Ana a ajuns la spital

Două zile mai târziu, Ana a sunat și i-a întrebat de Marcu. Cei de acolo, cu sute de scuze, i-au spus că motanul a fugit chiar în prima seară și nu reușesc să-l găsească.

Primul gând al Anei a fost să fugă din spital și să-l caute. Chiar a rugat asistenta să-i dea drumul, dar aceea a certat-o tare și i-a spus să se întoarcă la pat.

Vecina de salon, văzând-o tulburată, a întrebat ce s-a întâmplat, iar Ana, plângând, i-a povestit totul.

Nu te grăbi să-ți plângi necazul, draga mea, a zis vecina, o femeie mărunțică și în vârstă, mâine vine de la București un profesor mare. Și eu am diagnosticul rău, fiul meu, om de afaceri, a aranjat să fiu mutată la alt spital, dar am refuzat.

Nu știu ce a vorbit, dar a reușit să-l aducă aici. O să-l rog să te vadă și pe tine, poate nu e chiar așa grav, i-a spus, mângâind-o cald pe umăr.
****
Ieșind din cușcă, Marcu și-a dat seama că e într-o casă străină. Cineva necunoscut i-a întins mâna să-l mângâie

Nervii nu au rezistat, a lovit din suflet acea mână cu lăbuța și a fugit într-un colț întunecat.

Pavel, lasă-l să se liniștească, a auzit Marcu un glas de femeie, dar era străin, nu vocea stăpânei lui.

Inima motanului bătea încet, gândurile îi zburau care-ncotro, sufletul îi era greu. Ce-o fi fost oare de Ana l-a dat pe mâna străinilor, de ce l-a părăsit?

Ochii lui galbeni scotoceau camera speriați. Atunci a văzut fereastra deschisă. Ca o nălucă neagră, a sărit peste cameră și a ieșit afară!

Din fericire era abia etajul doi și sub geam o peluză îngrijită. De acolo a pornit Marcu înapoi spre casă
*****
Profesorul a venit la Ana sub forma unei doamne frumoase, trecută puțin de 40. S-a prezentat ca Maria Pavelescu, a studiat atent fișa medicală, apoi i-a cerut Anei să se întindă pe pat, pe partea stângă.

A apasat, a pipăit, a întrebat unde doare, ce fel de durere. S-a uitat din nou pe fișă. A reluat consultația și pe un aparat medical.

Ana nu aștepta nimic bun. S-a întors în salon, unde vecina deja se odihnea.

Ei, ce ți-au spus, fată? a întrebat-o vecina.

Nimic deocamdată, au zis că mai vin.

Înțeleg. Eu n-am noroc, mi-a confirmat diagnosticul, i-a zis trist vecina.

Îmi pare rău, și vă mulțumesc pentru tot, a spus Ana, fără să știe cu ce să aline pe cineva ce și-a aflat sentința.

După încă jumătate de oră, a intrat Maria Pavelescu cu alți medici.

Uite, Ana, am o veste bună pentru tine. Boala ta se tratează cu succes, deja ți-am pus tratamentul, stai două săptămâni, urmezi tot, și o să fii bine, i-a zis doctorița zâmbitoare.

După ce au ieșit, vecina a spus:

Așa să fie! Mă bucur că, înainte să plec, am mai făcut un bine. Să fii fericită, dragă!
*****
Marcu nu avea busolă, nici stea polară. Pur și simplu mergea spre casă, plin de speranță, cu nădejdea motanilor. Drumul lui a fost plin de necazuri și întâmplări haioase.

Nici nu cunoștea orașul, dar motanul britanic s-a transformat într-o zi în prădător cu instincte ascuțite.

Ferindu-se de străzile gălăgioase și de mașini, Marcu alergând pe sub tufișuri, sărind de parcă zbura (mai ales când fugea de câini), sau urcând ca fulgerul în copaci, ținea drumul spre casă

Într-o curte liniștită, s-a întâlnit nas în nas cu un motan bătrân, șef pe acolo.

Nici n-a stat mult pe gânduri, l-a recunoscut pe Marcu ca pe un străin și a sărit pe el. Dar Marcu, deși motan de rasă, s-a bătut ca un haiduc. Lupta n-a durat mult, băștanul local a dat bir cu fugiții prin tufe, cu urechea puțin ciufulită.

Cum să fie altfel? El doar voia să-și arate bărbăția, Marcu era pus pe întoarcerea acasă, nimic nu-l oprea.

Drumul era lung. Marcu a învățat să doarmă pe-o ramură, să fure mâncare de la alte pisici din curți, să caute resturi prin gunoaie Doamne, ce rușine! sau să profite de mila vecinilor care hrăneau animalele.

A dat și peste o haită de câini, care l-au gonit pe-un tufiș și lătrau, încercând să-l ajungă, sărind și struncinând copacul.

Noroc că oamenii, adunați la zgomot, au alungat câinii. O femeie i-a dat lui Marcu o bucată de cârnat ca să-l atragă.

Foamea și oboseala l-au făcut pe motan s-o lase să-l ia în brațe și să-l mângâie. Dar

După ce s-a odihnit și s-a săturat în căldură, Marcu și-a amintit de casă, a ieșit tiptil cu femeia pe scara blocului și a strecurat printre ușile ce s-au deschis la timp, continuând drumul spre Ana
*****
Cum a fost externată, Ana s-a întors acasă. Îi răsunau în minte vorbele acelei femei care îi dorise fericire. Era nespus de bucuroasă că nu s-a adeverit nimic grav și că e sănătoasă.

Dar sufletul îi plângea după Marcu. Nu putea suporta gândul că va veni într-o casă goală, fără ca cineva s-o întâmpine.

De îndată ce a ajuns, Ana a sunat la familia care îl primise pe Marcu și le-a cerut adresa exactă. A mers la ei, a aflat cum a fugit și s-a hotărât să-i caute urmele.

Toți îi spuneau că e imposibil, că au trecut două săptămâni, că un motan crescut în casă nu are cum să supraviețuiască pe stradă, dar Ana nu voia să renunțe.

A mers pe jos, s-a uitat în fiecare curte, în parcuri, printre garaje. Încerca să gândească ca un motan care nu a mai fost niciodată afară. Îl striga pe Marcu, uitându-se în întunericul ferestrelor de pivniță.

Când era aproape acasă, a realizat că pur și simplu n-are cum să fi ajuns motanul. Ana făcuse două ore pe jos cu pauze, motanul nu știa orașul.

Cu sufletul greu, a intrat în curtea blocului, cu lacrimile gata să-i sară din ochi, cu o stare apăsătoare. Prin ceața din priviri, a văzut pe trotuar, venind spre ea din partea cealaltă, un motan negru.

Un motan negru oarecare, a gândit Ana. S-a oprit, atunci, și privind mai atent, a înțeles. A rupt-o la fugă și a strigat: Marcu!

Motanul nu a alergat spre ea, n-avea putere, s-a așezat, s-a uitat la ea fericit, și a mieunat încet: Am ajuns!Ana l-a luat în brațe fără să-i pese că toți trecătorii se uită: îl strângea la piept, îi simțea inima bătând în același ritm cu a ei. Lacrimi calde i se scurgeau printre degete, dar zâmbea așa cum nu mai zâmbise demult.

Ai găsit drumul spre casă, Marcu, așa cum l-am găsit și eu, a șoptit ea printre suspine și râsete. Motanul a torcit, așa cum făcea mereu când era mulțumit, iar Ana a știut că indiferent de ce urmă atâta timp cât se aveau unul pe celălalt, nicio încercare nu era prea grea.

Seara a adormit cu Marcu lipit de ea, sub aceeași pătură veche, ascultând cum torcul lui alungă umbrele din încăpere. Din acea zi, în fiecare dimineață, Ana deschidea fereastra larg să intre lumina, iar motanul o urmărea atent, ca un gardian. Știa bine că acolo, în garsoniera lor, era acasă și acasă însemna mereu împreună.

Pentru Ana, viața nu mai era o listă de griji, ci o poveste despre curaj, speranță și regăsire. Iar pentru Marcu, dragostea ei devenise steaua care îi lumina calea, oriunde ar fi rătăcit.

Și așa, două suflete rătăcite s-au regăsit, iar căminul lor s-a umplut din nou de magie.