INTERESANTĂ

Deosebită
De obicei despre oameni ca mine se spune “are har”. Eu totuși mereu l-am considerat o un blestem. Dar să încep de la început.
Când aveam o lună, mama m-a lăsat la ușa unui orfelinat. Habar n-am de ce m-a părăsit, poate și ea avea un astfel de “dar” și nu a vrut să-l cultive și în mine. Nu știu. Dar rămâne faptul că am crescut în orfelinat, necunoscându-mi părinții. Prima care a observat particularitatea mea a fost Margareta Anatolievna, una dintre înaintătoare. Apoi mi-a povestit că mă jucam cu alți copii și un băiat mi-a luat jucăria. Atunci, citez cuvintele ei:
„Jur că l-am văzut pe Artyom zbura de-a lungul covorului până în colțul opus al camerei, iar tu ți-ai luat înapoi jucăria!”
Margareta Anatolievna era o femeie foarte bună, a înțeles imediat că sunt deosebită și că dacă s-ar afla, nu m-ar lăsa în pace.
Sper că nu te-ar lua pentru experiențe, zicea ea adesea.
Așa că s-a ocupat de educația mea și, de asemenea, m-a ajutat să-mi înfrâng și să-mi stăpânesc escapacitățile. Dacă mă înfuriam tare, puteam să mut obiecte și chiar oameni. Simțeam cu putere câmpurile bioenergetice din jur. Nu trebuia nici măcar să salut o persoană ca să înțeleg dacă e rea sau bună. Pe de o parte, ai zice că e un talent minunat, dar mie mi se părea că oamenii simțeau și ei că sunt diferită și mă ocoleau, de aceea nici o familie adoptivă nu m-a vrut vreodată. Era frustrant; ca și ceilalți, doream afecțiune, dragoste și o familie adevărată, voiam să știu ce înseamnă să ai o mamă.
Aveam o singură prietenă în orfelinat și o cheia Ruxana. Adică, se numea Ruxana, dar nu-i plăcea așa, așa că mereu o strigam Ruxi.
Ruxana era o fată minunată, ne distram grozav mereu. Era familia mea, iar eu eram a ei. Știa despre capacitățile mele și le-a ținut mereu secrete, niciodată necerând să le folosesc pentru bunăstarea ei. I-aș fi recunoscătoare pe vecie pentru asta. Ruxi se resemnase cu gândul de a nu găsi niciodată o familie la cincisprezece ani. Toți din orfelinat știu că pe “bătrânii” ca ea nu-i vrea nimeni.
Într-o zi însă, Ruxi a năvălit în camera noastră cu ochii plini de foc. M-a copleșit imediat energia-i turbată.
– Ce s-a întâm întâmplat?
– Ano!!! Îți vine să crezi?! Mă adopta cineva! O să am familie!!!
Ruxi a sărit la mine și, cu brațele în jurul umerilor mei, m-a învârtit prin cameră.
– S-au găsit oameni care mă vor lua! Ce noroc am avut!!!
Apoi s-a oprit și s-a uitat serios la mine.
– Nu te supăra, promit că o să te vizitez, iar când te adopta și pe tine, o să fim prietene și între familii! Hai, hai, vină repede să ți-i arăt, sunt lângă biroul directroarei.
Și Ruxi m-a târât de mână.
Ne-am oprit la ușă tocmai când aceasta se deschidea.
A ieșit un cuplu. Un bărbat mare, cu umeri-lăți, bărbie ascuțită și pomeți puternici.
Am simțit imediat întreg spectrul bioenergetic al ambelor persoane. Și nu mi-a plă plăcut deloc ce-am simțit.
De la bărbat emana o energie a forței brutale, nu, nu doar forță, ci violență. Brutalitate. Furie.
Femeia insă era foarte slabă și speriată. Oboseală sălbatică și gol. Asta am simțit.
– O, Iroana – bărbatul și-a întins un zâmbet fals.
M-a străbătut un fior.
– Suntem aproape gata cu actele, mâine deja pleci cu noi acasă.
Irina s-a aruncat să-l îmbrățișeze pe bărbat.
Și în clipa aceea am simțit o altă emoție fulgerând în energia lui, ceva asemănător cu dragostea, dar nu, nu era dragostea unui tată pentru fiică, era altceva, ceva asemănător cu poftă…
Ne-am întors în camera noastră.
Irina alerga prin cameră incapabilă să-și stăpânească emoțiile, eu stăteam pe pat încercând să înțeleg ce simțisem. Poate doar mi s-a părut.
– De ce ești așa? – Ruxi s-a așezat lângă mine – Nu fi așa supărată, o să ne vedem, promit.
– Ruxi, nu mi-a plăcut acest cuplu, ceva nu-i în regulă cu ei. Bărbatul ăsta, parcă-i rău la suflet.
Ruxi și-a încruntat sprâncenele.
– Oprește-te, Ano, de ce spui așa ceva? Mi-ești poate geloasă? Am așteptat atât de mult! În sfârșit o să am familie și Pavel Andreevich e un om super drăguț, am vorbit cu el, sunt atât de radi, atât de grijitoare. Pavel Andreevich a zis că o să am o cameră imensă doar a mea, îți poți imagina?
– Ruxi, știi bine că simt oamenii!
– Ano, lasă-mă! Fiecare cuplu
Mai târziu, când am simțit strigătul ei disperat în întuneric, am știut că trebuie să acționez imediat și, prin harul meu neînțeles, am rupt lanțurile întunecate ce o țineau prizonieră, aducând-o înapoi în lumina vieții alături de mine, sub aripa protectoare a Margaretei Anatolievna.