Într-o dimineață de iarnă, pe când încă se ridica roua peste străzile din Iași, soţia mea, Ana, şi noua mea prietenă, Sânziana, s-au intersectat întâmplător în holul apartamentului pe care îl locuiam de atunci. Amintesc că despărţirea noastră de câteva luni în urmă fusese una amiabilă; am hotărât să rămân în continuare prieteni, iar eu m-am mutat întrun mic apartament în zona Bulevardului Unirii.
Mai bine de o lună trecuse când Ana a venit la mine în zorii dimineţii pentru a recupera nişte fişiere de pe laptopul nostru comun. Nu eram singur în acel moment; alături de mine era Sânziana, o tânără cu zâmbet de copil, cu multă sărite în ochi, pe care o întâlnisem chiar înainte de a semna actele de divorţ.
Când Ana a intrat în apartament, Sânziana a ieșit din baie, înfășurată doar întrun prosop, corpul ei firav scăldat în lumina slabă a becului. A trecut pe lângă Ana şi, cu un ton de politeţe, ia spus:
Bună dimineaţa, Ana.
Bună dimineaţa, Sânziana.
Cele două sau oprit pentru o clipă, apoi Sânziana, cu o uşoară stânjenire, a replicat:
Ah, cred că nu mai pot să fac acel test de azi.
Amândouă au izbucnit în râs, iar eu am rămas ca un clovn în mijlocul scenei, privind la ele fără să ştiu ce să fac. A doua zi, Sânziana a primit de fapt nota pe care o aştepta, fără să știe de ce a fost atât de amuzantă întâlnirea.
Acum, privind în urmă, mă întreb dacă nu cumva ar fi trebuit să mă tem că sar putea lega și mai mult. Dar, așa cum se spune la noi, cine se înţelege, rămâne. Îmi amintesc cu un zâmbet de atunci şi, în ciuda îngrijorărilor mele, cred că totul a stat bine.
