Într-o seară ciudată, tata m-a chemat într-o cameră în care pereții păreau să șoptească, iar lampa pâlpâia ca o lumânare uitată pe pervazul unei case vechi din Chișinău. Mi-a zis că trebuie să vorbim despre ceva important vocea lui plutea parcă prin aerul gros ca ceața peste Prut. Sufletul meu s-a strâns, ca atunci când visezi că pierzi trenul spre Iași: eram neliniștită.
În sufragerie, acolo unde canapeaua mirosea mereu a cafea și tipar vechi de la Jurnalul de Bălți, mă aștepta o femeie necunoscută cu ochii umezi, stând stânjenită lângă lada de zestre străveche a bunicii.
Familia noastră gravita mereu în jurul tatălui meu, Ion Balan, cel care mi-a umplut timpul cu povești despre holdele din Soroca și mi-a învățat pașii grei ai vieții. După ce m-am născut, mama, Viorica, a dispărut ca iarba sub zăpezile de martie, iar tata nici nu a vrut să audă de altă soție de parcă sufletul i-ar fi fost sigilat într-o cămașă de zale. Viața nu l-a iertat, iar eu voiam mereu să cresc repede, să devin pavăză, să-l ajut să ducă jugul, ca o fată de la țară crescută între stâni de oi moldovenești.
Banii nu ne-au zâmbit niciodată cu adevărat, așa că, la 15 ani, am început să trudesc. Scriam pentru Gazeta de Orhei, adunam interviuri, reportaje de la târguri, și, după trei ierni, am prins un loc mai bun, cu leafă de 2500 de lei moldovenești pe lună. Ani buni am visat să ajung la birou, iar când s-a ivit ocazia și salariul mi-a permis să țin casa și să-l ajut pe tata, am simțit cum vântul schimbării mă ridică pe umeri.
Când tata m-a strigat pentru discuția aceea grea ca o ploaie pe la sfârșit de octombrie, sufletul meu s-a zgribulit iarăși. Și iat-o pe necunoscuta asta mama mea a început să plângă cu hohote, cerându-mi iertare într-un șirag de cuvinte răsucite ca firele de lână. S-a apropiat să mă îmbrățișeze, dar brațele ei mi s-au părut ca două ramuri înghețate. M-am desprins, atentă să nu-i rănesc orgoliul, și am ieșit în curte, lăsându-i pe cei doi să se aranjeze cum știau.
Am hotărât să-l las pe tata să cântărească toată povestea cu liniștea lui, ca un moșneag care descântă nucile din pod. Eu nu pot trece peste ceea ce s-a întâmplat, peste abandon, peste anii fără niciun semn sau măcar un la mulți ani cu miros de cozonac moldovenesc. Chipul mamei s-a estompat la fel de bizar cum apăruse, iar în visul meu, tata și cu mine am rămas la masa veche, împărțind tăcerea și ceaiul de tei.
