„Învins de libertate: povestea unui flacon”
Cu Andrei eram cunoscuți de mulți ani, dar adevărata prietenie s-a născut abia acum câțiva ani. Amândoi treceam prin divorțuri dureroase — fiecare al doilea. Nu ne îmbătam, dimpotrivă: sport, biciclete, alergat dimineața. Nu alcoolul unește bărbații, ci libertatea. Și frica să nu o mai pierzi niciodată.
Andrei ieșise din căsnicie zdrobit, de parcă nu instanța, ci un compresor îl călcase în picioare. Fosta lui pornise un război pentru fiecare fir de praf, fiecare sentiment și fiecare furculiță din tacâmuri. La mine fusese mai ușor, dar tot fără aplauze. Ne eliberasem cam în aceeași vreme, ca și cum am fi scuturat de pe umeri saci de beton.
Îmi amintesc perfect seara când pedalam prin Parcul „Valea Morilor” din Chișinău, și el, dintr-odată, și-a lăsat mâinile de pe ghidon, și-a întins brațele și a urlat în tot cartierul:
— Li-ber-ta-te-ee-eee!
Câinii din curți au început să latre, babele să se închine, iar noi am râs ca doi evadați din spitalul de nebuni. Dar era fericire. Pură, zgomotoasă, sinceră.
Un an de zile am trăit ca pe câmpie: fără obligații, fără cârcoteală, fără grijile casnice. Slăbeam, ne întinerim, ne trezeam cu răsăritul. Viața în cuplu, se pare, nu doar îmbătrânește sufletul — te și îngrașă. Iar libertatea vindecă.
Într-o seară m-am dus pe la Andrei — cumpărase o bicicletă nouă, voia să-mi arate. Ne tot jucam cu lanțul uns de ulei în hol, așa că am mers să mă spăl la baie. Și acolo — ea. Un flacon mic, roz, pe raft. Cosmetice. Femeiești.
— Andreeei! am strigat suspicios. Ce vrăjitorie ai făcut aici?!
— A, aia e a Lenuței, a răspuns el, nepăsător.
— Cărui Lenuței?!
— Păi nu-i ți-am povestit? Pe scurt, am cunoscut o fată… Elena, avocată, lucrează mult. Uneori rămâne peste noapte. Și-a lăsat flaconul ca să nu-l tot care după ea.
Am strâns din buze:
— A început…
— Ce anume?
— Invazia. E primul semn. Ca în „Extratereștrii”: întâi o picătură, apoi mâzgă, apoi – monștrii care-ți sparg pieptul.
Andrei râdea. Eu, nu. Pentru că știam: femeile nu asaltă, ele se infiltrează. Nu trebuie să țipe și să smulgă — se strecoară în viața bărbatului ca fumul pe sub ușă. Întâi flaconul. Apoi periuta. Apoi papucii. Apoi ea.
Peste o săptămână m-a chemat să ne cunoaștem. Lenuța – frumoasă, calmă, cu cercei eleganți și un pulover scump de cașmir. Ne-a ospătat cu paste și pizza cu ananas. Când m-am dus să mă spăl pe mâini, am văzut deja două periute în baie — și încă un flacon. Am bombănit doar: „Virusul se răspândește.”
Apoi a venit seara când Andrei n-a mai vrut să mergem la pedalat.
— Azi nu se poate, a zis.
Am plecat singur, furios, hotărât să-l smulg din capcana asta.
Mi-a deschis în halat. Halat! La un bărbat care acum o lună purta pantaloni scurți și adidași pe piciorul gol!
— Mihai, măcar să fi sunat…
Din dormitor s-a auzit:
— Andrei, cine-i acolo?
— E… Mihai. A venit după pompa de bicicletă…
M-am dus să mă spăl. Și mi-am dat seama: baia nu mai era a lui. Spuma de ras și pasta de dinți se înghesuiau într-un colț. În jur — o lume roz în flacoane. Și cerceii pe raft. Victoria era completă.
Apoi m-am dus să-l ajut cu mobilă. Asamblat, șuruburi, rafturi, dulap. Lenuța dădea ordine:
— Ăsta — pe balcon. Ăla — la gunoi. Și ăsta — tot la fel.
Andrei încerca să se certe. Degeaba. La un momentdat, s-a întors spre mine și mi-a zis:
— Ție nu-ți trebuie o bicicletă? La noi doar ocupă spațiu.
Și gata. Libertatea nu capitula cu urlete. Moare în liniște — sub foșnetul rochiei și mirosul de loțiune. Femeia vine și cucerește fiecare centimetru: raftul, cârligul, pervazul, dulapul. Apoi — sufletul.
A trecut un an. Cu Andrei am vorbit rar. Bicicleta s-a acoperit de praf. El răspundea tot mai greu. Pedalam singur. Trist. Dar liber.
Apoi a venit și la mine Ea. Și peste o lună — întrebarea timidă:
— Pot să-ți las cremul ăsta aici?
N-am zis „nu”. Am zâmbit. Ca un prost. Pentru că deja mă îndrăgostisem.
Acum e oficial. Flaconul e deja pe raft. Tactica de invazie e identică.
Sunt pierdut. Gata.
Adio, libertate.
