Satul Pădureni, pierdut printre câmpuri nesfârșite și păduri de stejari din județul Cahul, respira liniște. Vântul de seară șoptea printre frunze, iar felinarele aruncau o lumină palidă pe străzile înguste. Ana, strângându-și geanta în mână, se apropia de cafeneaua unde urma să i se sărbătorească ziua de naștere. Însă, în loc de glasuri festive, auzi un șoaptă trădătoare care îi strânse inima ca un pumn.
— Dă-i drumul la aniversarea asta, — zise Mihai leneș, aplecându-se spre urechea Elenei, cea mai bună prietenă a Anei. — Hai la mine. Ana oricum nu se întoarce până noaptea. — Vocea lui era plină de suficiență.
— Da, sigur, — răspunse Elena cu o ușoară batjocură. — Și când se întoarce? Să sar pe fereastră?
— De ce pe fereastră? — Mihai o cuprinse cu brațul în talie, tonul lui plin de încredere. — Dacă spui „da”, o dau pe Ana afară. Nu are ce căuta în viața mea.
Ana îngheță pe loc, ca și cum ar fi fost lovită de fulger. O cunoștea pe Elena — aceasta nu se sfia niciodată de aventuri trecătoare. Dar Mihai… Trei ani fuseseră împreună. Trei ani în care așteptase să-i pună un inel pe deget. Trăiau în noul lui apartament, cumpărat cu credit. Renovarea, facturile, datoriile — totul căzuse pe umerii ei. Ana crezuse că era doar temporar, avusese încredere că măritișul era doar o formalitate. Dar acum vălul îi căzuse de pe ochi. Pentru el, ea nu fusese decât o prietenă comodă, un pod peste prăpastia financiară. Niciodată nu vor fi o familie.
Acum șase luni murise mama ei. Atunci, Mihai o surprinsese prin lipsa lui de compasiune. Nu venise la înmormântare, nu o ajutase cu nimic, doar aruncase rece:
— Vinde ceva acolo. Știi, eu am credit, renovare. Poate rudele îți împrumută bani. Și când vinzi casa, îți plătești datoriile.
„Îți plătești datoriile” — aceste cuvinte o tăiaseră ca un cuțit. Dar Ana îl scuzase atunci: era obosit, vorbise fără să gândească. Îi plăcuse tăcerea lui sumbră. „Un bărbat care ține totul în el nu te va trăda niciodată”, se lăudase ea în fața prietenelor. Elena râzuse alături de ele, ascunzându-și planurile. Acum adevărul ieșise la suprafață, iar Ana, sufocându-se de durere, începu să facă semn disperat unui taxi trecător. Mașina se opri, ea sări înăuntru și trânti ușa.
— Mai repede, mai repede! — strigă ea către șofer, de parcă fugea de urmăritori.
Mașina nu apucase să plece, când telefonul ei sună. Era Mihai.
— Unde ești? Stau aici singur ca un prost, toți te întreabă! Ce s-a întâmplat? — vocea lui era plină de falsitate.
Ana închise telefonul și, cuprinsă de furie, îl aruncă pe fereastră. Lacrimile îi cursMașina porni iarăși, iar Ana, cu inima ușoară, se uită lung în ochii lui Victor, simțind că, poate, viața tocmai îi oferea o a doua șansă.
