La cine vă referiți?” sau “Către cine vă adresați?

La cine veniți? Maria Dumitrescu, alături de Nicolae, ieșiră pe prispa casei și priviră către musafiră. Vin la Maria Dumitrescu! Sunt nepoata, mai bine zis, strănepoata ei. Strănepoata lui Alexei fiul cel mare al Mariei Dumitrescu.

Maria Dumitrescu stătea pe băncuța scăldată de soare, savurând primele zile călduroase. În sfârșit, venise primăvara. Numai Dumnezeu știa cum reușise Maria să treacă iarna aceea.

Mai duc o iarnă, și gata! se gândi Maria Dumitrescu, oftând ușurată. Nu-i era teamă să plece. Dimpotrivă, aștepta acest moment. De mult strânsese bani pentru lăcașul de veci. Își cumpărase și hainele pentru drum.

Nimic nu o mai ținea pe lumea asta.

***

Cândva, avusese o familie mare soțul, Dumitru Ivanovici, un bărbat înalt, și patru copii: trei băieți și o fată. Trăiau în armonie, se ajutau, se certau rar. Copiii crescură și zburară fiecare în altă parte.

Cei doi fii mai mari intraseră la facultate, apoi plecaseră în orașe să lucreze. Cel din mijloc, care nu se descurcase la școală, se apucase de afaceri și, până la urmă, plecase peste graniță, unde rămăsese. Fiica nu rămăsese nici ea în satul natal zburase la Chișinău și se măritase repede.

La început, copiii veneau des pe la părinți. Scriau scrisori, iar cu apariția telefonului, începură să sune. Veniră și nepoții, unul după altul. Maria Dumitrescu își lua vechea valiză uzată și pleca la unul dintre copii să-i ajute cu nepoții.

Încetul cu încetul, și nepoții crescură, nu mai aveau nevoie de bunica. Mai rar o chemau, mai rar sunau. Iar să vină în vizită, copiii uitaseră nu mai aveau timp. Serviciu, familie, proprii lor copii care creșteau.

Motivul pentru care se întorseseră la casa părintească fu vestea că tatăl lor, Dumitru Ivanovici, murise. Părea un bărbat zdravăn, care avea să trăiască până la o sută de ani. Dar nu fu așa.

După ce-l duseră pe tatăl lor pe ultimul drum, copii se împrăștiară din nou. La început mai sunau pe mamă, dar apoi apelurile se răriră.

Maria Dumitrescu încercă să sune ea, dar simți repede că nu era dorită și se lăsă mai moale. Și așa trăi ultimii zece ani. Din când în când, unul dintre copii își amintea de ea și suna, iar ea zâmbea singură o săptămână întreagă.

Într-o zi, Maria stătea pe băncuță și se gândea la viața ei.

Bună, mătușă Mario! de după gard răsuna un glas vesel. Mă mai țineți minte?

Maria Dumitrescu întredeschise ochii:

Nicolae! Tu ești?

Da, mătușă Mario! se bucură băiatul și intră în curte.

Nicolae era fiul vecinilor care nu treceau o zi fără ceartă. Cât îl ținea minte Maria, el fusese mereu un copil flămând. Din milă, femeia îl hrănea, îi dădea hainele rămase de la copiii ei și-l lăsa să doarmă la ea când părinții lui făceau chefuri.

Nu rezistă mult părinții lui Nicolae cu viața asta. Muriră. Pe Nicolae îl duseră la orfelinat, iar de atunci Maria nu-l mai văzuse și îi fusese dor de el.

Unde-ai fost toți anii ăștia, Nicolae? se bucură femeia.

La început în orfelinat, apoi la armată, apoi m-am dus să învăț. Acum m-am întors acasă. O să ridic satul ăsta!

Ce mai e de ridicat? făcu Maria Dumitrescu cu mâna. Toți au plecat.

Lasă că nu-i nimic! O să reușesc!

Și începu pentru Maria o viață nouă. Nicolae se angajă la Ivanovici cel mai mare fermier din sat.

În timpul liber, își repară casa veche rămasă de la părinți și nu o uită pe Maria o ajuta la treburile gospodărești. Maria Dumitrescu se înveseli. Nu-l numea pe Nicolae decât fiică-său. Așa trăiră trei ani.

Plec, mătușă Mario spuse Nicolae într-o zi, ca și cum s-ar fi scuzat. Ivanovici s-a îngâmfat de tot. Vrea să muncești, dar să nu plătească. Mă duc să câștig b

Оцініть статтю
La cine vă referiți?” sau “Către cine vă adresați?