20 decembrie, 2025 Jurnal
Astăzi mi-am deschis inima și am scris despre o zi care mi-a rămas întipărită în memorie, ca o poveste cu gura de foc și cu valurile blânde ale Prutului. Sunt Galia Bădescu, la vârsta de 68 de ani, pensionată de ceva vreme, dar încă mai simt cum firea îmi bate la ușă de fiecare dată când am o undiță în mână. Soțul meu, Nicolae, încă lucrează ca antrenor la Școala de Sport Vasile Alecsandri din Botoșani; elevii lui au pus pe harta orașului performanțele lor, iar noi, cu fiecare victorie, am îndrăgit și noi acest loc.
Nicolae ar vrea să stea alături de mine la pescuit, să privească cum apa strălucește în lumina dimineții, dar programul său e prea încărcat: antrenamente, competiții, deplasări. Așa că, în weekend, când are ocazia să se desprindă din ritmul nebun al sălilor, neavem întâlnirea la malul râului. În această sâmbătă, cu toată lumea în carantină, copiii noștri se învârt în școală online, iar noi am decis să ieșim cu toții în natură.
Am încărcat mașina cu undițe, cu momeli și cu cei trei nepoți ai noștri: Ștefan, Eva și marele nepot Sandu, care a terminat liceul tehnic și deja lucrează la pompierii din Chișinău. La bord, alături de noi, se afla și Ciriac, prietenul de vârstă a copiilor, un băiat fără părinți, crescut doar de bunica Valentina. Pentru Ciriac, viața e o poveste de singurătate, iar eu îl înțeleg, pentru că și eu am cunoscut momentele în care nu există un tata lângă tine.
După ce am pornit, am întâlnit-o pe Valentina la poarta casei, privind în zare cum mașina noastră se îndepărtează. Mă duceți pe pescuit? a întrebat ea, speriată să nu-i rămână copilului ei singur. Bineînțeles, i-am răspuns Nicolae, și am pornit spre locul preferat al familiei Bădescu, un cot de Prut unde șușca se ascunde printre stânci.
Ajunși acolo, am așezat focul pe mal, pentru ca copiii să se încălzească. Eu mam așezat pe un scaun pliant, cu undița în mână, iar Nicolae sa întins puțin departe, să nu ne deranjeze pe alții când atragem peștele cu momeli vii. Am urmărit cu ochiul peștele, dar nu am lăsat deoparte vigilența față de copii; nu vreau să se înfurie nimic în timp ce ne distrăm.
Deodată, linia sa încordat. Am tras ușor, cu gândul că nu vreau să pierd norocul. O șușcă mare a sărit din apă, zburând ca o săgeată și căzând în găleata cu apă pe care o țineam la îndemână. Prima e prinsă! am exclamat, cu un zâmbet larg. Am schimbat momeala și am aruncat din nou. Copiii au început să joace fotbal cu mingea pe mal, iar eu am simțit din nou fiorul vânătorului: încă o șușcă, și mai mare, mai grasă, îmi promitea o cină de chiftele de pește.
În cel de-al treilea arunc, am prins trei șuște în găleată. Ciriac, cu ochii mari, a șoptit: E șușca cea care îți îndeplinește dorințele? V-am răspuns cu haz: Da, e una magică, nui așa? Copiii au început să strige: Cevrem să ne dorim? Eva a exclamat: Să vină gălețile singure acasă! Dar eu am zâmbit și am răspuns: Poate că e prea simplu, să dorim ceva cu adevărat. Și iam întrebat pe Ciriac dacă poate să ceară ceva și el: Să fie un tată pentru mine. Apoi am aruncat cu firul în apă și, ca prin minune, peștele a sărit înapoi în râu, lăsândune cu o înțelegere tăcută că dorințele nu se împlinesc mereu în forma în care le imaginăm.
În drumul spre casă, copiii adoarme în mașină. Am luat pe Ciriac în brațe, să nu se trezească, și lam înmânat bunicii Valentina. Știi ceam dorit? a întrebat Nicolae, privind găleata goală. Să fac bine cu cei ce au nevoie de mine, iam răspuns eu. Nuți face griji, dragă, a spus el, vom găsi soluții.
Seara, întinsă lângă Nicolae, iam mărturisit că îmi pare rău pentru Ciriac. Îi lipsește un tată, iar eu nu pot să fiu al lui, iam zis. El mia răspuns gânditor: Poate nu e nevoie să fii tatăl lui, ci să fii un sprijin, un om bun. Am realizat că uneori, în loc de un tată, un copil poate avea nevoie de o prezență caldă, de cineva care să-i arate drumul.
Un lună mai târziu, în Ajunul Anului Nou, orașul a fost împodobit cu brazi și luminițe. Zăpadă albă cădea peste case, iar copiii se jucau în fulgi. Ciriac sa îmbolnăvit, cu tuse și febră, iar Valentina a sunat la mine cu panică. Era clar că îi lipseste un tată, iar eu și Nicolae neam gândit la o soluție improvizată.
L-am sunat pe Boris, un coleg de la facultatea de sport, care locuiește la peste 150 de kilometri de noi, în Suceava. Iam propus să vină în rol de bunic de Crăciun pentru Ciriac, să îi aducă bucurie. El a acceptat cu bucurie, spunând că a jucat Moș Crăciun la sărbătorile școlare și ar fi încântat să aducă un strop de magie în viața unui copil. Iam spus că îl așteptăm cu plăcere, iar el a promis să vină cu o sanie plină de cadouri și chiar cu o pereche de patine.
A venit în Ajun, încăvețat în haine de Moș Crăciun, cu o geantă plină de încălțăminte pentru patine, un sac de cadouri și un zâmbet larg. Valentina a deschis ușa și la întâmpinat cu ochii umezi de lacrimi. Este acesta copilul meu Ciriac? a întrebat, iar eu am răspuns cu voce tremurândă: Da, este. Ciriac, cu ochii mari și strălucitori, a ieșit din ascunzătoare și a îmbrățișat bunicMoș cu o bucurie copleșitoare.
În acea seară, am servit ciorbă de pește și plăcinte cu mere, iar povestea a luat forma unui basm: Prin voința unei șuște, dorințele au fost auzite. Ciriac a cerut o soră pentru a-și alina singurătatea, iar Eva a șoptit: Vreau să fiu eu și sora lui. Râsete și lacrimi sau amestecat în aerul rece al casei.
Anul sa scurs și, în noaptea dintre ani, o jeepă cunoscută sa oprit în fața casei Valentei. Era Mihai, fiul meu, sportiv de bobsleigh, care veni cu mașina lui Lexus încărcat de cadouri pentru nepoți. Împreună cu sora lui, Ana, au intrat în casă și au aflat că Bădescuii au devenit din nou familia. Ciriac, teașteaptă un tată? a întrebat cu emoție Mihai. Nu chiar un tată, ci un prieten, un sprijin, iam răspuns eu, iar el a zâmbit.
A fost o zi plină de magie, de dorințe și de înțelegere. Eu, Galia, am învățat că, uneori, cea mai mare captură nu este peștele din găleată, ci felul în care reușim să dăruim speranță și căldură celor care au nevoie. Și, cum spune un vechi proverb românesc, Unde e inimă, nu-i loc de pustietate.
Acum, în liniștea nopții, îmi închid ochii și îmi spun că, prin dorințele noastre simple și prin gesturi mici, putem transforma viața unui copil în ceva de neuitat.
Galia.
