Școala, sau Domnișoara Elena
Ionuț Popescu mergea de la cantină. Tocmai pășise pe prima treaptă când auzi un fâșâit sub scări. A întors capul și i-a văzut pe Dănuț cu Cățel.
— Voi ce faceți aici?
— Nimic. Du-te de unde ai venit, îi făcu Dănuț cu mâna.
În clipa aceea sună clopoțelul. Dănuț și Cățel ieșiră din ascunzătoare, ascunzând ceva în buzunare, și toți trei o luară la fugă spre etajul doi, sărind câte două trepte. Intrară în clasă ultimii.
Domnișoara Elena scria pe tablă variantele pentru test. Elevii se grăbiră să ia loc. Ionuț se uită în jur. Colegii fâșâiau, ascunzând manuale sub bancă ca să copieze.
Domnișoara Elena se întoarse brusc, și clasa tăcu.
— Dacă văd pe cineva copiind, primesc un doi pe loc, spuse ea sever, înroșindu-se.
Apoi se întoarse din nou la tablă. Fâșâitul începu imediat.
Era doar al doilea an de când preda la școala lor, după ce absolvise institutul pedagogic. Tânărul ei aspect îl ascundea după o severitate prefăcută și ochelari mari cu rame negre, fără dioptrii. Când ridica vocea, mereu se înroșea. Și-i plăcea foarte mult lui Ionuț.
Din pricina lui, toți din școală o strigau afectuos “Domnișoara Elena”. Anul acesta devenise dirigința clasei a VII-a B. Băieții și fetele deseori făceau scandal, deranjau orele. Domnișoara Elena se pierdea, încearcând stângaci să facă ordine. Odată, Ionuț crezu că o să plângă. Nu mai rezistă, se ridică și strigă la colegi:
— Lăsați-o în pace! Sunteți nebuni? Ea încearcă să vă învețe ceva. Dacă nu vreți, nu mai veniți la ore, dar nu le stricați și celorlalți.
A fost atât de neașteptat, încât toți tăcură. Doar Cățel chicoti și spuse că Popa e îndrăgostit. Îl pocniră imediat cu “șșt!”. De atunci, clasa a fost mai liniștită.
Domnișoara Elena termina de scris exercițiile pe tablă când în spatele ei nimeriră câteva bile aruncate cu un tub de pix. Câteva se împiedicară în părul ei.
Domnișoara Elena le scutura dezgustată, de parcă ar fi fost păianjeni respingători. Cineva râse. Ionuț se uită în spate, unde stăteau Dănuț și Cățel. Păreau nevinovați, dar din privirea șireată, Ionuț înțelese – ei erau trasorii. “Deci asta făceau sub scări – se pregăteau să saboteze testul.”
— Deschideți caietele, spuse Domnișoara Elena cu o voce subțire, încordată.
Elevii începură din nou să fâșâie.
— Cei din stânga rezolvă varianta întâi, ceilalți – pe a doua. Elena se așeză la biroul profesoresc.
Toți se plecară asupra caietelor, iar Ionuț se uită din nou la Dănuț și Cățel și le arătă pumnul. O nouă salvă de bile zbură spre birou, dar nimeriră doar fetele din primele bănci.
— Doamnă profesor, Cristescu și Ursu aruncă bile, se plânse Maria Mierlei.
— Ce, numa’ noi? N-am făcut nimic! protestă Dănuț, ridicându-se. Și atunci Ionuț îi aruncă o bucată de hârtie strânsă bine.
— Au! strigă Dănuț, apăsându-și obra— Popescu! strigă Domnișoara Elena, ridicându-se brusc de la birou, iar clasa rămase în tăcere, înțelegând că prinseră toți un moment care avea să le schimbe viața pentru totdeauna.
