Jurnal personal, 35 de ani
M-am măritat ca să scap de sărăcie, iar acum trăiesc într-o cușcă frumoasă. Au trecut ani și simt că trebuie să aștern pe hârtie gândurile care mă macină.
Aveam 20 de ani când l-am întâlnit pe Sorin. Nu eram extrem de săracă, dar fiecare leu trebuia chibzuit. Ziua lucram la o brutărie din Chișinău, iar seara mergeam la facultatea de la Universitatea de Stat. Veneam acasă obosită, cu picioarele umflate și îmi făceam calcule dacă-mi ajung banii pentru transport, xeroxuri, mâncare și taxe de studiu. Visam la o viață mai liniștită nu neapărat luxoasă, ci doar stabilă.
Sorin era profesor universitar, avea 40 de ani, era mereu îmbrăcat impecabil, cu mașina lui, vorbea despre călătorii, investiții și siguranță. Nu pot spune că m-am îndrăgostit imediat. Îmi plăcea, da, dar mai mult mă atrăgea ideea de liniște, pauză de la lupta zilnică. Tot ce reprezenta el însemna, pentru mine, ieșirea din nesiguranță și din răscolirea portofelului.
Relația a început și imediat am observat diferențele. Eu verificam prețurile din meniu, el comanda fără să se gândească la cost. Eu căutam joburi suplimentare, el discuta despre achiziția unui apartament în București pentru investiții. Îmi spunea: Nu trebuie să trăiești atât de strâns, Pot să-ți ofer o viață mai bună, Nu vreau să lupți singură. Cuvintele lui s-au imprimat adânc în mintea mea.
Știam că, dacă termin studiile, poate voi avea un salariu decent, dar mi se părea că va dura prea mult. Cu Sorin, totul era la îndemână, fără așteptare. După doar șase luni mi-a propus să ne căsătorim. Nu am plâns de bucurie. Am rămas tăcută. Noaptea aceea n-am dormit aproape deloc, m-am gândit la mama, la diminețile mele grăbite, la posibilitatea de a nu mai număra fiecare leu, la o casă frumoasă.
Mama, Maria, s-a opus la început. Mi-a spus că sunt prea tânără, că Sorin e prea matur, că nu mă vede îndrăgostită. I-am răspuns că dragostea nu plătește facturile, că sărăcia m-a obosit și vreau ceva sigur. Am plâns amândouă mult, dar până la urmă mama m-a acceptat, căci nu vroia să mă piardă.
Ne-am căsătorit după un an și jumătate. Totul a fost rapid: casă mare la periferia Chișinăului, mobilier nou, vacanțe de lux în primele luni. Postam poze cu zâmbete, dar simțeam că joacă un rol ales nu din iubire, ci din comoditate.
Nu pot spune că Sorin e un om rău. E responsabil, grijuliu, un tată excelent pentru copiii noștri, ajută cu bani atât pe mama lui cât și pe a mea, prezent în viața noastră, nici nu mă trădează, nici nu e agresiv. El nu e problema. Eu sunt. Nu-l iubesc cum ar trebui. Îl respect, îl admir, îi sunt recunoscătoare, dar nu simt acea dragoste care te fulgeră în piept.
Ritmul lui e altul. Se culcă devreme, nu îi place să iasă, preferă planuri sigure, stabile, e împotriva schimbărilor. Eu încă vreau să călătoresc, să râd cu poftă, să improvizez, să simt fluturi în stomac. Dar mă adaptez. Mă adaptez mereu.
Sunt seri în care stau în patul nostru imens, cu aer condiționat, liniște și confort și simt un gol ciudat. Nu e tristețe, ci senzația de a trăi viața corectă, dar nu cea care mă face fericită. Gătesc într-o bucătărie superbă, duc copiii la școli bune din oraș, n-am lipsuri materiale dar deseori îmi lipsesc emoția, pasiunea, speranța. Sorin îmi spune Te iubesc, iar eu răspund Și eu, dar în suflet cuvintele sună altfel.
Uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă rămâneam singură, dacă terminam facultatea fără scurtături, dacă aveam răbdare pentru altfel de iubire. Mă simt vinovată și pentru aceste gânduri, căci multe femei ar da orice pentru stabilitatea pe care o am. Exact aici apare vina: nu am dreptul să mă plâng, dar nici nu pot să mă mint.
Ce să fac ca să fiu fericită?
