Acum trei luni, viața mea s-a schimbat pe neașteptate, peste noapte. Aveam tot ce își poate dori un om: un soț bun, o fetiță minunată, un câine jucăuș. Dar, într-o zi, soțul meu mi-a mărturisit că s-a îndrăgostit de altcineva și că pleacă la ea. Nu mai ținea nimic de mine, așa că a trebuit să accept situația așa cum era.
Simțeam atunci că mă așteaptă vremuri grele. Va trebui să-mi câștig traiul singur și să-mi cresc copilul doar din salariul meu de bugetar, care abia îmi ajungea de la o lună la alta. Într-o seară friguroasă de la sfârșit de noiembrie, după ce am pus-o pe fiica mea, Crina, la culcare, m-am apucat să scot câinele la plimbare.
Ploua mocănește, era un frig pătrunzător, specific Bălților toamna. În timp ce traversam parcul aproape pustiu, am zărit pe o bancă o bătrânică cu o geantă voluminoasă lângă ea. Era vizibil că tremura de frig și se ferea de ploaie cu palmele. M-am apropiat și am întrebat-o dacă pot să-i fiu de ajutor cu ceva.
S-a uitat la mine cu ochi blânzi, dar obosiți, și mi-a zis că fusese dată afară din casă. Mi s-a strâns inima de milă, așa că am invitat-o să vina la mine, să nu înfrunte frigul și ploaia. Acasă, i-am dat o pătură groasă, i-am pus un ceai de tei aburind și am împărțit cu ea cina sărăcăcioasă pe care o pregătisem pentru mine.
Așa am aflat că se numește Margareta. S-a întors spre mine să-mi spună povestea ei: soțul i-a murit de tânăr, iar ea a rămas singură cu o fată, Livia. A muncit o viață întreagă, încercând să-i ofere fetei tot ce n-a avut ea. Poate din cauză că o vedea mereu doar la lucru, Livia nu a fost recunoscătoare și nu i-a prețuit eforturile. Nu și-a găsit de muncă niciodată, trăind ani la rând din pensia și pensia alimentară a mamei.
Acum, la 35 de ani, o acuza pe Margareta că din cauza ei nu a putut să-și întemeieze o familie, pentru că locuiau împreună într-o garsonieră. Chiar și-a trimis mama la rudele din sat, reproșându-i că îi stă în cale la măritiș.
În noaptea aceea am găzduit-o pe Margareta, era atât de obosită încât a adormit îndată. Dimineața, voia să plece, dar i-am propus să mai stea la noi. Nu știu de ce, dar am simțit din prima clipă că mă pot baza pe ea. Am început să las casa pe mâna ei: eu mergeam la muncă, iar Margareta avea grijă de Crina, îi pregătea micul dejun și o scotea cu cățelul la aer. Mi-a acceptat bucuroasă oferta.
Am aflat că Margareta are o căsuță veche la țară, undeva în raionul Râșcani, moștenită din familie. Poetica Moldovei rurale: casă mică, grădină cu meri, dar fără încălzire, de aceea nu locuia acolo iarna.
Am legat prietenie și, încet-încet, Margareta a devenit ca o mamă pentru mine, iar Crina îi spunea bunica și se bucura de fiecare prezență a ei.
Într-o zi, am pornit cu toții la casa Margaretei, să vedem dacă putem să o punem pe picioare. Satul era așezat la marginea pădurii, aproape de un lac liniștit, iar casa avea nevoie de puțină grijă. Era curat totul, se vedea că e gospodină adevărată.
Noi eram fericiți și liniștiți acolo. La puțin timp, a venit la noi un vecin de-ai Margaretei, badea Vasile. A ascultat povestea ei și și-a chemat repede ceilalți vecini să-i facă sobă nouă, să aibă căldură, să poată găti și ședea omenește.
Margareta a avut noroc în viață să întâlnească oameni săritori, atunci când i-a fost mai greu. Și noi, la rândul nostru, am îndrăgit-o din suflet și am rugat-o să stea cu noi, iar vara să petrecem împreună serile la casa bătrânească din Râșcani. A fost bucuroasă să accepte.
Așa am pierdut, și eu, și Margareta, fiecare familia pe care o credeam veșnică, dar am câștigat alta, mai caldă, mai apropiată și am descoperit ce înseamnă, cu adevărat, fericirea.
