Eram la Raluca acasă când a intrat tatăl ei pe ușă, încărcat cu plase pline de mâncare. Ne-a găsit răsfirați în sufragerie și imediat i s-a ridicat sprânceana sus, semn că ceva nu-i mirosea a busuioc. Cum m-a văzut, a început să-și arate nemulțumirea față de prezența mea, parcă voia să mă alunge cu privirea. Raluca l-a tras repede în bucătărie, dar printre pereți se auzea clar șoapta lui neliniștită: mă etichetase băiat de la țară și murmura că vin la Raluca cu gândul să-i fac rost de apartament. Pretindea că m-a văzut de mai multe ori dând târcoale prin jurul casei fetei lui, de parcă eram un soi de detectiv ieftin sau chiar stalker.
Cel mai ușor m-a dat pe spate faptul că Raluca îi răspundea la fel de sec, spunându-i că lucrăm împreună la biblioteca universității doar o dată pe lună și de aceea ne tot învârtim pe acolo. De fapt, noi aveam o relație de două luni, dar doar îi apucasem să-i spun Ralucăi că dacă părinții mei au casă pe la marginea orașului, nu înseamnă că sunt de la țară. Suntem practic lipiți de oraș, avem o vilă cu etaj și tata-i om de afaceri, nu crescător de porumb. Da, nu mă plimb cu BMW-uri din Germania și nu urlu din vârful dealului că-s fiu de familie cu bani, dar poate e mai bine așa. Oameni ca Raluca și clanul ei se filtrează singuri în felul acesta.
Mama mi-a tot zis să nu vorbesc despre avere cu nimeni, pentru că la urmă urmei, omul pe care-l iubesc nu ar trebui să mă aprecieze doar pentru ce am în portofel. Și categoric să nu-i fie rușine cu mine, chiar dacă la prima vedere nu sunt pui de magnat. Asta-mi place: nici să ne comparăm, nici să ne ascundem. Pentru că, la final, contează cine ești, nu unde ți-ai parcat Loganul.
