Mergeam pe șoseaua înghețată care șerpuia de-a lungul unei păduri bătrâne dintre Chișinău și Orhei. Nopțile de iarnă ating trecătorul cu o liniște tăioasă, iar cerul plumburiu se așternea peste crengile negre ca niște brațe de umbre. Mașina se scurgea pe sub becurile rare, iar vântul aducea miros de frig și zăpadă proaspătă. În difuzoare răsuna potolit O-Zone, iar gândurile mele se pierdeau undeva departe, la grijile unei zile obișnuite.
Dintr-odată, farurile au prins o mașină oprită brusc în fața mea. Am pus piciorul pe frână, instinctiv, toată lumea mea s-a dat peste cap într-o secundă. Roțile au scârțâit pe gheață, iar inima mi-a fugit în stomac.
Ce Doamne iartă-mă… am murmurat, înghițindu-mi teama.
Apoi am văzut. De cealaltă parte a ceții, pe drum, se întindea o haită de lupi. Nu doi, nu trei toată șoseaua părea tăiată de prezența lor. Siluetele cenușii ieșeau din pădure cu pași egali, felul lor calm și amenințător făcând timpul să pară că încetinește. Zăpada scânteia sub ei, iar ochii le sclipeau roșu în fascicolul farurilor.
Am înlemnit cu mâinile încleștate pe volan. Lupii nu se temeau. Ba dimpotrivă, unul s-a apropiat direct spre mașina mea, a privit drept prin parbriz, de parcă ar fi vrut să-mi citească sufletul. Ne-am privit lung, eu și el, două ființe blocate între spaime și curiozitate.
Am vrut să dau cu spatele, dar oglinda retrovizoare mi-a dezvăluit groaza: lupi pretutindeni în spate, pe margini, printre brazi. Mă înconjuraseră ca la comandă. Respirația mi s-a colțit, palmele începuseră să-mi tremure. Atunci, fără avertisment, unul dintre colții haitei s-a arcuit într-o săritură năpraznică și a aterizat peste capotă. Ganiturile lui au brăzdat metalul și ghearele au scâncit dureros. Întindea gâtul spre parbriz, mârâia cu o voce joasă, greu de suportat parcă întreaga noapte s-ar fi adunat în sunetul acela.
M-am trezit urlând, fără să pot controla frica.
Stăteam nemișcată, aproape leșinând, încercând să mă agăț de orice speranță. În minte mi-a trecut doar gândul că sfârșitul e aproape, că nu scap. Și tocmai atunci, când tot sângele îmi înghețase de teamă, s-a petrecut atroce ceva neașteptat.
Din adâncul pădurii s-a ridicat un alt sunet, grav, domol, ca un urlet de chemare. Ecoul lui m-a zguduit până în măduva oaselor, chiar și dincolo de ușile mașinii. Lupul de pe capotă s-a oprit brusc, a întors urechile, și a privit către copaci. Din întuneric a ieșit vârcolacul lor, vârful haitei un lup bătrân, mare cât un vițel, cu o prezență de stăpân.
S-a oprit în mijloc de drum, plutind mai mult decât pășind. În gestul lui nu era ură, ci demnitate și o putere tăcută. A aruncat o singură privire spre ceilalți și totul s-a schimbat.
Lupul de pe capotă a coborât pe jos fără un sunet, ceilalți s-au tras înapoi unul câte unul, fiecare cu capul plecat. Vârcolacul le-a mai vorbit odată, scurt, hârâit din piept.
Atunci am înțeles: nu era atac, era doar ordin. O regulă mai veche decât zăpada, decât pădurea, decât poveștile bunicilor.
Era ca și cum stăpânul lor ar fi spus: Nu e voie. Oamenii nu-s pradă, iar mașinile nu-s dușmani. Și haita s-a supus fără crâcnire.
În liniștea iernii, lupii s-au risipit pe cărare, rând pe rând, iar ultimul a fost vârcolacul. Când să dispară între trunchiuri, s-a întors o clipă și privirea lui aspră și calmă a întâlnit-o pe-a mea. Nu era ură, ci doar o răceală de bătrân munte poate chiar protecție, poate un fel de respect. Apoi s-a pierdut în sălbăticie.
Șoseaua a tăcut din nou. Am rămas nemișcată câteva minute bune. Tremuram din tot trupul și doar atunci am realizat că, dacă nu era el, stăpânul lupilor, povestea mea se putea termina altfel pierdută, pe veci, în noaptea moldovenească.
