Miercurea în curtea blocului
Jurnalele mele, început de martie
Astăzi, când mă întorceam de la magazin, cu sacoșa plină de la piață lipită de încheietură, am văzut, pe banca de lângă scara a treia, un pachet din plastic, legat strâns, deasupra cu un bilețel prins cu bandă adezivă: luați. M-am oprit brusc, ca și cum cineva m-ar fi strigat. Pachetul era prea ordonat ca să fie gunoi și prea străin pentru curtea noastră din sectorul Buiucani, acolo unde orice lucru străin dispare repede.
Am urcat pe prima treaptă, m-am aplecat fără să-l ating. Înăuntru păreau să fie niște plăcinte rotunde, încă calde punga era ușor aburită. Ușa scării s-a trântit și a ieșit Vera, din apartamentul 5, tânără, mereu cu căștile în urechi, s-a oprit și ea subit.
Ce-i asta, momeală? m-a întrebat, scoțând o cască.
De unde să știu i-am dat din umeri. Poate cineva a încurcat băncile.
Vera a dat ochii peste cap și a privit la ferestre. La parter storurile erau trase, iar la etajul doi cineva deschidea fereastra. Curtea pulsa în acea obișnuită suspiciune tăcută care domnește aici: toți aud totul, dar se prefac ocupați.
A apărut și Pavel, băiatul cu livrările, care stă cu chirie la bunica de la patru. Mereu grăbit, vorbind din mers.
O, tare bine! a zis el, întinzând mâna.
Să nu pui mâna, i-a spus brusc Vera. Nu știi de unde e.
Pavel a tras repede mâna, de parcă s-ar fi ars.
Haideți, cică are bilețel.
Și bilețelele tot pot fi, am murmurat eu, surprinsă de cât de repede mi-a venit ideea. Nu-mi place să suspectez oamenii, dar cartierul nostru te învață să nu te bagi unde nu te pricepi.
Am mai stat așa un minut, apoi fiecare și-a găsit pretext să plece. Vera s-a dus spre pubele, ca și cum ar fi avut treabă urgentă. Pavel a dat din mână și a intrat în arcadă. Eu am urcat spre apartament și, abia pe palier, m-am uitat peste geam să văd dacă pachetul tot acolo e. Da, parcă întrebarea persista pe bancă.
Seara, când am ieșit cu gunoiul, pachetul dispăruse. Pe bancă rămăsese doar urma benzii adezive. M-a cuprins un soi de dezamăgire ciudată, ca și cum ceva important nu s-ar fi întâmplat.
****
Miercurea următoare, pachetul a reapărut. De această dată pe pervazul de pe scară între parter și etajul unu, în locul unde lumea se descotorosește de borcane goale sau pliante inutile. Bilețelul, la fel: luați. Tocmai mă întorceam de la policlinică, obosită, cu rezultatul pe jumătate scos din buzunar și capul plin de așteptarea de la coadă. Am văzut înăuntru era o plăcintă tăiată în opt bucăți curate, fiecare ambalată în șervețel.
Pe palier era deja Svetlana din apartamentul 6, contabila cu geanta veșnic prinsă pe umăr.
Ați văzut? a zis încet, ca la biserică. Iarăși.
Da. Văd, am zis.
Poate-or fi de la vreo sectă, a râs forțat, dar ochii îi ardeau de seriozitate.
N-am găsit cuvinte să o liniștesc. M-am uitat la plăcintă, și deodată am simțit clar că cineva și-a dedicat seara să frământe aluatul, să pună umplutură, să taie la linie și să împacheteze. Prea omenește ca să fie capcană.
Svetlana a luat repede o bucată, de parcă îi era teamă să nu se răzgândească, a pus-o în geantă.
Eu pentru copii, a spus, urcând imediat în grabă.
Am rămas singură. Și aș fi putut lua o felie, dar din reflex mi s-a născut ideea că nu poți primi dacă nu ai cui să mulțumești. Mulțumirea fără destinatar, mi s-a părut goală.
Când am revenit, mai târziu, deșertând gunoiul, au mai rămas doar două felii. Pe palier era domnul Nicolae, uncheșul care repară peste tot interfoanele. Genul care mereu bombăne pe administrator.
Zii, Nina, a zis el cu vocea sa, iarăși ne dă cineva gratis.
Sau poate cineva doar coace plăcinte, am răspuns.
Coace, dar nu zice nimic. E ciudat. Gustul e bun, din ce-am auzit.
A luat o bucată pe față, a mușcat lent, ca un adevărat degustător.
Mere cu scorțișoară, a zis. Nu-i cumpărat.
I-am zâmbit. Și am simțit mai degrabă alinare decât bucurie.
****
În a treia miercuri, am găsit mini-poale-n brâu cu brânză, așezate într-o cutie de la pantofi, tapetată cu hârtie de copt. Bilețelul nu mai era pe hârtie albă, ci smuls dintr-un caiet: luați, vă rog. Cumva acel vă rog m-a atins mai mult decât toată prăjitura.
Mergeam după lapte când l-am zărit pe Vlad din apartamentul 10, băiatul cel slab, în uniforma de școală. Se uita lung la cutie, neîndrăznind.
Ia și tu! i-am spus.
Dar dacă nu e voie? a murmurat, cu teamă.
E scris clar.
A luat poala-n brâu, a vârât-o în buzunarul hainei, care s-a umflat dintr-odată.
Mulțumesc, a zis nu mie, ci undeva spre perete, și s-a grăbit la școală.
Am rămas. Pentru prima dată am luat și eu, simțind căldura dulce prin hârtie. Am urcat acasă, am pus apa la fiert pentru ceai, am așezat poala-n brâu pe farfurie. Era moale, cu brânză dulce și stafide mari. Nu m-am gândit la gust, ci la cât de straniu devine scara blocului: ca și cum cineva nevăzut avea grijă de fiecare.
Seara, în lift, am dat peste doamna Galina din 8, ținând o pungă cu medicamente.
Ați luat și dvs? a întrebat, privind spre jos.
Am luat, am răspuns sincer.
Și eu. Mi-e cam rușine, dar ce să facem pensia, știuți și dvs.
Am aprobat din cap. Știam. Și cu recunoașterea ei, spațiul din lift părea brusc îngust, dar nu inconfortabil, ci aproape familial.
****
A patra miercuri aproape că o așteptam. Am surprins la mine că dimineață, când cobor după pâine, mă uit direct la pervaz. Acolo era o tavă acoperită cu prosop, iar biletul: luați. Sub prosop am găsit chifle mici cu mac.
Lângă tavă, Vera ținea una în mână și zâmbea.
Ei, nu-i nici o sectă, nu? glumi ea.
Nu pare, am spus și eu.
Mă gândeam că e de la dvs, uitându-se concentrat. Sunteți mereu atentă la tot.
La ce?
Observați, mereu. Chiar am crezut că dumneavoastră coaceți.
Am râs încetișor.
Doar ceaiul îmi iese.
Atunci cine?
Am dat iar din umeri. După aceea am realizat cât îmi place să nu știu. Era o siguranță în anonimat; puteai accepta bunătatea fără să te simți dator.
A cincea miercuri însă, pervazul a rămas gol. Am încuiat apartamentul cu două rânduri, am coborât, am privit la locul obișnuit. Nimic. Doar o reclamă la livrare de pizza și o mănușă uitată.
Mi-am ținut respirația ascultând scara. Sus, un glas ridicat la telefon. Jos, o ușă trântită. Am ieșit în curte. Banca era goală. Panica nu era despre plăcinte, ci despre omul care le făcea. Dacă a încetat, poate i s-a întâmplat ceva.
La scară, domnul Nicolae fuma, deși scria mare pe ușă: Fumatul interzis.
Astăzi nimic, a zis el, fără să întrebe.
Nu am răspuns. N-ați aflat cine era?
Cine să știe? Poate s-a săturat. Poate a răcit.
Sau nu am dus gândul la capăt.
Sau a aprobat el.
Am stat o vreme acolo. Mi-am amintit de Galina cu medicamentele, de Vlad cu poala-n brâu în buzunar, de Svetlana care zicea pentru copii. Pentru unii, aceste miercuri nu erau doar un moft.
O să trec pe la Galina am zis. Să văd cum se simte.
Bine faceți, mi-a dat dreptate Nicolae. Eu țin la Mihai din 15, ieri făcea gălăgie, azi e liniște.
Am luat scările spre opt, căci liftul iar se stricase. Am bătut la Galina.
Nina? era palidă, în halat. Ce s-a întâmplat?
Nimic doar așa, stângaci. Sunteți bine?
Galina a coborât privirea.
Am tensiunea mare. Am chemat salvarea aseară. Băiatul e la muncă, vecina-i plecată. Sunt singură.
Am intrat, mi-am scos cizmele, am pus plasa pe scaun. Mirosea a medicamente și puțin acru kefir lăsat pe masa. Pe pervaz, un pahar gol.
Trebuie să mâncați, i-am spus.
Nu-mi vine, a oftat. Nu am gătit nimic.
Am deschis frigiderul: câteva ouă, puțin unt, un borcan cu dulceață. Am pregătit repede omletă, din obișnuință, și Galina părea deja mai liniștită.
Știți prăjiturile eu le-am făcut, a zis pe neașteptate.
Dumneavoastră?
Da, a zâmbit vinovată. Îmi trece timpul când gătesc. Și nu-mi place să fiu ajutată. Când pun pe scară, am senzația că tot eu fac ceva bun.
Simțeam un nod în gât. Nu de milă, ci de recunoaștere. Și mie îmi e greu să cer.
Și azi n-ați putut am spus.
N-am avut putere, a confirmat. Nici până la magazin n-am ajuns.
I-am pus farfuria cu omletă și pâine în față.
Mâncați. Și cu miercurea ne descurcăm.
Când am plecat, deja era întuneric. Domnul Nicolae stătea pe palier.
Ei? a întrebat.
Galina cocea. Azi îi e rău, e singură.
A fluierat ușor.
Asta-i! Credeam că e vreo tânără obraznică.
Am intrat la mine, am luat telefonul vechi, îl foloseam doar să vorbesc cu fiul și să plătesc facturi. În grupul scării, unde citeam mai mult decât scriam, am apăsat pe scrie.
Degetele îmi tremurau nu de frică, ci de ieșirea din umbră.
Vecini, miercurile cu dulciuri sunt de la Galina de la 8. Acum nu se simte bine, are nevoie de ajutor. Fără prea multe întrebări. Mâine îi duc eu cumpărături. Cine mai poate, spuneți ce aduceți.
Am citit de două ori. Simplu, fără patetism. Am trimis.
Răspunsurile au venit repede. Vera: Pot să-i iau medicamente după lucru. Svetlana: Trimit bani pe card, spuneți cât. Pavel: Mâine dimineață ajut la cărat. Altă vecină cu supă. Cineva cu aparat de măsurat tensiunea.
Am stat privind ecranul și simțeam cum ceva se dezgheață în adâncul meu, dar și teamă să nu se transforme totul în povești inutile și bârfe.
****
A doua zi am plecat la magazin cu lista. Am luat hrișcă, lapte, pâine, banane, un ceai. La casă, am pus în plus o cutie de biscuiți, să fie lângă ceai. Sacoșele s-au adunat grele. La ieșire, m-a ajuns Pavel.
Lăsați, vă ajut eu, a zis, luând una din pungi. Le-a dus cu grijă, ca-nțelegând că nu-s doar cumpărături.
La ușa Galinei, am întâlnit-o și pe Vera, ținând o pungă cu medicamente.
Eu aici, a spus, timidă. Tabletele.
Mulțumesc, am răspuns.
Galina a deschis ușa, pregătită să refuze, se vedea din palma ridicată.
Nu trebuie a zis.
Ba trebuie, i-am răspuns calm. Acum e rândul nostru. Fără discuții.
A lăsat palma jos și a izbucnit într-un plâns ușor, de parcă ieșea din ea totă tensiunea zilelor trecute.
****
După o săptămână, miercuri, am ieșit pe scară, cu tava proaspăt scoasă din cuptor, acoperită cu prosop. Am copt-o seara întreagă, amintindu-mi cum mă învăța mama să unesc marginile. Nu a ieșit perfect, dar cu inima. Pe bilețel am scris: luați. Am adăugat: dacă vreți, lăsați un bilet cu ce să facem la ceai data viitoare.
Am pus tava pe pervaz și m-am retras. Inima îmi bătea ca în școală, la examen. Nu voiam să devină o datorie, dar nici să mă întorc la izolare.
După jumătate de oră, am ieșit de curiozitate. Pe tavă rămăseseră câteva plăcinte. Lângă, un bilet mototolit: Mulțumim. Mama are diabet, dacă se poate fără zahăr.
Am împăturit biletul și l-am ascuns în buzunarul halatului. Atunci, Vlad urca scările.
Acum dumneavoastră sunteți? a întrebat.
Nu numai eu, i-am zâmbit. Facem cu rândul.
A aprobat, a luat o plăcintă, și înainte de a pleca a zis:
Pot să strâng bilețelele eu. Oricum alerg pe scări.
Ne-am înțeles.
Seara am trecut și pe la Galina. Era deja în fereastră, cu basma, mult mai vie.
Credeam că nu veți mai face miercurile, mi-a spus, când am pus pe masă un pachet cu mere.
Le facem altfel, am răspuns. Nu pe umerii unei singure persoane.
Mi-a întins un carnețel.
Am notat aici rețete, luați, dacă vă trebuie.
L-am luat. Hârtia era caldă de la palmele ei.
O să-mi prindă bine.
Când am ajuns pe scară, pe pervaz era deja un nou bilet, prins cu un magnet vechi de la interfon: Miercurea viitoare aduc eu pandișpan cu mere.
Nu știam de la cine vine. Și mi se pare iar că anonimatul pe aici nu mai ține oamenii la distanță, ci îi apropie fără să-i oblige la explicații. Și dacă cineva se simte rău, e tot mai ușor să bați la ușă.
