— N-am putut să-l las, mamă, — a șoptit Nicu. — Înțelegi? Pur și simplu n-am putut Nicu avea paisprezece ani, și parcă toată lumea era împotriva lui. Mai exact — nimeni nu voia să-l înțeleagă. — Iar huliganul ăsta! — mormăia tanti Clara de la scara a treia, grăbindu-se să traverseze curtea. — Crescut de-o mamă singură. Uite unde s-a ajuns! Iar Nicu mergea înainte, cu mâinile adânc în buzunarele blugilor rupți, prefăcându-se că nu aude. Deși auzea. Mama muncea — iarăși până târziu. Pe masa din bucătărie, un bilețel: „Chifteluțele sunt în frigider, încălzește-le.” Și liniște. Mereu liniște. Acum se întorcea de la școală, unde profesorii iarăși au avut „o discuție” cu el despre comportament. De parcă nu înțelegea că a ajuns o problemă pentru toți. Înțelegea. Dar ce folos? — Hei, băiete! — îl strigă Moș Victor, vecin de la parter. — Ai văzut vreun câine șchiop aici? Ar trebui alungat. Nicu se opri. Se uită mai atent. Pe lângă tomberoane chiar zăcea un câine. Nu un pui — adult, roșcat cu pete albe. Zăcea nemișcat, doar ochii urmărindu-i pe oameni. Ochi inteligenți. Și triști. — Alungați-l cineva! — întări tanti Clara. — Sigur e bolnav! Nicu se apropie. Câinele nu se clinti, doar dădu slab din coadă. Pe laba din spate — o rană adâncă, cu sânge închegat. — Ce stai? — mormăi iritat Moș Victor. — Ia o bâtă, alungă-l! Și atunci ceva s-a rupt înăuntrul lui Nicu. — Să nu îndrăznească nimeni să-l atingă! — strigă el, apărând câinele cu trupul. — N-a făcut rău nimănui! — Ia te uită, — se miră Moș Victor. — A găsit apărător! — Și tot așa voi face! — Nicu se lăsă jos lângă câine, întinse precaut o mână. Acesta îl adulmecă ușor și îi linse palma cu recunoștință. Un val cald îi cuprinse pieptul. Pentru prima dată de mult timp, cineva îi răspundea cu bunătate. — Hai cu mine, — îi șopti el câinelui. — Hai acasă. Acasă, Nicu i-a improvizat câinelui un culcuș din geci vechi, într-un colț al camerei. Mama la lucru până pe seară — deci nimeni nu avea să-l certe sau să-i fugărească „pacostea”. Rana arăta rău. Nicu căută pe internet, găsi articole despre primul ajutor pentru animale. Nu-i plăceau termenii medicali, dar învăța cu încăpățânare. — Trebuie spălat cu apă oxigenată, — murmura el, scotocind în farmacie. — Apoi marginile cu iod. Să nu-l doară… Câinele stătea cuminte, ridicând laba cu încredere. Se uita la Nicu recunoscător — cum nu îl privise nimeni de mult. — Cum te cheamă? — Nicu îi banda cu grijă laba. — Roșcat ești. Să te numesc Roșu, ce zici? Câinele lătră încet, parcă încuviințând. Seara, veni mama. Nicu era pregătit pentru scandal, dar ea privi Roșu în tăcere, pipăind bandajul. — Ai făcut tu bandajul? — întrebă ea calm. — Eu. Am căutat pe internet. — Cu ce-l hrănești? — O să mă descurc. Mama se uită lung la el. Apoi la câinele care îi lingea recunoscător mâna. — Mâine îl ducem la veterinar, — hotărî ea. — Vedem ce e cu laba. Ai ales numele? — Roșu, — spuse Nicu, strălucind. Pentru prima dată după multe luni, nu mai exista zidul acela dintre ei. Dimineața Nicu s-a trezit o oră mai devreme. Roșu încerca să se ridice, scâncind de durere. — Stai jos, — îl liniști băiatul. — Îți aduc apă și ceva de mâncare. Nu era mâncare de câini în casă. A dat ultima chiftea, a înmuiat pâine în lapte. Roșu a mâncat cu poftă, dar cu grijă. La școală, Nicu nu a mai răspuns obraznic. Se gândea numai la Roșu: Oare îl doare? Oare îi e dor? — Azi ești altfel, — a observat diriga. Nicu doar a dat din umeri. Nu voia să povestească, ar fi râs toți. După ore a alergat acasă, ignorând privirile vecinilor. Roșu l-a întâmpinat vesel — mergea deja în trei labe. — Ei, prietene, vrei afară? — Nicu improviză un lesă din sfoară. — Dar cu grijă, să nu-ți rănești laba. În curte era agitație. Când i-a văzut, tanti Clara a înghițit greu: — Dar l-a dus acasă! Nicule! Ai înnebunit? — Și ce dacă? — răspunse el calm. — Îl tratez. O să se facă bine. — Tratezi?! — se răstește vecina. — Și bani de medicamente de unde ai? De la mama furi? Nicu strânse pumnii, dar se abținu. Roșu se lipi de picior — de parcă simțea tensiunea. — Nu fur. Îmi cheltui banii strânși de la micul dejun, — zise încet. Moș Victor clătină din cap: — Băiete, să știi că un animal e o responsabilitate. Trebuie hrănit, tratat, plimbat. De-acum fiecare zi începea cu plimbări. Roșu s-a refăcut repede, alerga, șchiopăta ușor. Nicu îl învăța comenzi — răbdător, ore în șir. — Șezi! Bravo! Dă lăbuța! Așa! Vecinii priveau de la distanță. Unii dădeau din cap, alții zâmbeau. Dar Nicu nu vedea nimic, în afară de ochii loiali ai lui Roșu. S-a schimbat. Nu peste noapte, ci treptat. Nu mai era obraznic, a început să facă ordine, chiar și notele la școală au crescut. Avea un scop. Și era doar începutul. După trei săptămâni s-a întâmplat ce se temea Nicu cel mai mult. Mergea cu Roșu după plimbarea de seară, când din spatele garajelor a apărut o haită de câini vagabonzi. Cinci-șase, răi, flămânzi, cu ochi scânteietori. Șeful, un câine negru uriaș, s-a repezit spre ei. Roșu instinctiv s-a retras după piciorul lui Nicu. Încă îl durea laba, nu putea fugi. Ceilalți au sesizat slăbiciunea. — Înapoi! — a strigat Nicu, fluturând lesa. — Plecați! Dar haita nu se retrăgea. Îi înconjura. Șeful negru mârâia tot mai tare, gata de atac. — Nicule! — s-a auzit dintr-un geam de sus, vocea unei femei. — Fugi! Lasă câinele și fugi! Tanti Clara, la fereastră. Alți vecini se ițeau din spate. — Băiete, nu te da mare! — striga Moș Victor. — E șchiop, oricum nu scapă! Nicu a privit spre Roșu. Acesta tremura, dar nu fugea. Se lipise de piciorul stăpânului, gata să-i împărtășească soarta. Câinele negru a sărit primul. Nicu s-a apărat instinctiv, dar mușcătura i-a străpuns mâneca; a simțit durere. Dar Roșu, deși rănit, deși speriat, a sărit să-și apere stăpânul. S-a agățat cu dinții de laba șefului, atârnat de ea. A început lupta. Nicu lovea cu picioarele, cu mâinile, încerca să-l apere pe Roșu. Primea mușcături, zgârieturi, dar nu ceda. — Doamne, ce se întâmplă! — urla tanti Clara. — Victore, fă ceva! Moș Victor cobora scările, lua o bâtă, o bucată de fier — ce nimerea. — Ține-te bine, Nicule! — striga el. — Vin! Nicu era pe cale să cadă sub haita furioasă, când a auzit o voce cunoscută: — Ia stați! Mama ieșise din bloc, cu o găleată cu apă, cu care a stropit haita. Câinii au sărit înapoi, mârâind. — Victore, ajută! — a strigat. Moș Victor s-a repezit cu bâta, alți vecini au coborât; haita a fugit. Nicu zăcea pe asfalt, strângea la piept pe Roșu. Amândoi murdari de sânge, tremurând. Dar vii. Întregi. — Dragul meu, — mama s-a aplecat lângă el, l-a verificat. — M-ai speriat de moarte. — N-am putut să-l las, mamă, — a șoptit Nicu. — Înțelegi? N-am putut. — Înțeleg, — a răspuns ea blând. Tanti Clara a coborât, a privit spre Nicu cu mirare — de parcă-l vedea prima oară. — Copile, — spuse ea copleșită. — Puteai să mori… Pentru un câine. — Nu „pentru un câine”, — a intervenit neașteptat Moș Victor. — Pentru un prieten. Înțelegi diferența, Clara? Vecina a dat din cap. Pe obraz îi curgeau lacrimi. — Hai acasă, — spuse mama. — Să dezinfectăm rănile. Și pe Roșu la fel. Nicu s-a ridicat cu greu, a luat câinele în brațe. Roșu scâncea, dar mișca slab din coadă — fericit că stăpânul e lângă el. — Stați puțin, — îi opri Moș Victor. — Mâine mergeți la veterinar? — Mergem. — Vă duc eu cu mașina. Și plătesc tratamentul — câinele s-a dovedit erou. Nicu a privit uluit la vecin. — Mulțumesc, Moș Victore. Dar pot și singur. — Nu te certa. O să dai banii înapoi când vei putea. Până atunci… — bărbatul l-a bătut pe umăr. — Până atunci, suntem mândri de tine. Nu-i așa? Vecinii dădeau din cap, fără cuvinte. A trecut o lună. Într-o seară obișnuită de octombrie, Nicu se întorcea de la clinica veterinară, unde ajută voluntarii la sfârșit de săptămână. Roșu alerga lângă el — laba s-a vindecat, șchiopătatul abia se mai vede. — Nicule! — l-a strigat tanti Clara. — Stai puțin! Băiatul s-a oprit, convins că va urma vreo mustrare. Dar vecina i-a dat o sacoșă cu hrană pentru câini. — E pentru Roșu, — zise ea stânjenită. — Hrană bună, scumpă. Ai grijă de el. — Mulțumesc, tanti Clara, — răspunse Nicu sincer. — Dar avem hrană. Acum lucrez la clinică, doamna doctor Ana îmi plătește. — Ia-o, că poate ai nevoie pe viitor. Acasă, mama prepara cina. Văzându-l, a zâmbit: — Cum e la clinică? E mulțumită de tine Ana? — Zice că am mâini bune. Și multă răbdare. — Nicu l-a mângâiat pe Roșu. — Poate chiar devin veterinar. Chiar mă gândesc serios. — Dar școala cum merge? — Bine. Chiar și profesorul de fizică mă laudă. Zice că sunt atent. Mama a încuviințat. În luna asta, Nicu s-a schimbat total. Nu mai era obraznic, ajuta în casă, saluta vecinii. Și cel mai important — avea un scop. O vis. — Știi, — i-a spus ea, — mâine vine Moș Victor. Vrea să-ți propună încă un job part-time. La un crescător de câini, cunoscut de el, caută ajutor. Nicu a strălucit: — Chiar? Pot să-l iau și pe Roșu cu mine? — Sigur. Oricum, e deja un câine aproape de lucru. Seara, Nicu stătea în curte cu Roșu. Exersa o comandă nouă — „păzește”. Câinele executa, privind la Nicu cu ochii săi loiali. Moș Victor a venit, s-a așezat alături pe bancă. — Mâine mergi la crescătorie sigur? — Merg. Cu Roșu. — Atunci culcă-te devreme, va fi o zi grea. După ce Moș Victor a plecat, Nicu a mai stat puțin. Roșu și-a pus botul pe genunchii lui, oftând fericit. S-au găsit. Și niciodată nu vor mai fi singuri.

N-am putut să-l las, mamă, a șoptit Nicu. Înțelegi? Pur și simplu nu puteam.

Nicu avea paisprezece ani și simțea că lumea întreagă îi întorcea spatele. Sau, mai bine zis, nimeni nu voia să-l înțeleagă.

Iar băiatul ăsta neastâmpărat! bombănea tanti Viorica de la scara a treia, grăbindu-se să traverseze curtea. Numai o mamă îl crește. Se vede rezultatul!

Nicu trecea cu mâinile adânc înfipte în buzunarele blugilor rupți, prefăcându-se că nu aude. Deși auzea.

Mama era la lucru iarăși până târziu. Pe masa din bucătărie, un bilețel: Chifteluțe în frigider, încălzește. Și liniște. Mereu liniște.

Acum Nicu mergea de la școală, unde profesorii îi ținuseră din nou prelegere despre comportament. Parcă nu știa deja că a devenit problema tuturor. Știa. Dar ce să facă cu asta?

Hei, băiete! l-a strigat nea Ion, vecinul de la parter. Ai văzut pe aici un câine șchiop? Ar trebui alungat…

Nicu s-a oprit. A privit.

Lângă ghenele de gunoi chiar zăcea un câine. Nu un pui era un patruped matur, roșcat cu pete albe. Stătea nemișcat, doar ochii îi urmăreau pe oameni. Ochii aceia păreau atât de inteligenți. Și triști.

Să-l gonească cineva! a adăugat tanti Viorica. Sigur e bolnav!

Nicu s-a apropiat. Câinele nu s-a mișcat, doar a dat slab din coadă. La laba din spate o rană urâtă, sânge închegat.

Ce mai stai? a spus iritat nea Ion. Ia o bâtă, alungă-l!

Atunci ceva s-a rupt în Nicu.

Să nu vă atingă vreunu’! a spus aspru, punându-se singur între câine și vecini. Nu a făcut nimănui niciun rău!

Ia uite, a zis mirat nea Ion. Ți-ai găsit cauză de apărat.

Și o să-l apăr! Nicu s-a așezat lângă câine, la început timid, dar apoi cu încredere. Patrupedul i-a adulmecat degetele, apoi i-a lins palma.

Un val cald i-a cuprins pieptul copilului. Pentru prima oară după mult timp, cineva îi arăta bunătate.

Hai, i-a șoptit el animalului. Vino cu mine.

Acasă, Nicu i-a improvizat câinelui un culcuș din vechiul său hanorac, într-un colț al camerei. Mama era plecată până seara nimeni nu avea să țipe sau să dea afară deranjul.

Rana părea gravă. Nicu s-a informat pe internet, a citit articole despre prim ajutor la animale. S-a străduit să memoreze fiecare cuvânt, deși îi era greu cu termenii medicali.

Trebuie să spăl cu apă oxigenată, murmura el, cotrobăind prin dulăpiorul de medicamente. Pe margini pun iod, dar cu grijă, să nu-l doară tare.

Câinele stătea liniștit, i-a dat laba rănită cu ușurință. Se uita la Nicu cu recunoștință așa nu-l privea nimeni de multă vreme.

Cum te cheamă? îl întreba Nicu în timp ce-i bandaja piciorul. Ești roșcat. Poate, Roșcat să te numesc?

Câinele a mârâit încet, de parcă fusese de acord.

Spre seară, mama a ajuns acasă. Nicu s-a pregătit de scandal, dar mama a examinat Roșcatul, a verificat pansamentul.

Tu ai făcut bandajul? a întrebat ea în șoaptă.

Eu. Am citit pe internet cum se face.

Și cu ce-l hrănești?

Mă descurc.

Mama l-a privit mult timp. Pe el și pe Roșcat, care îi lingea mâna cu încredere.

Mâine mergem la veterinar, a hotărât ea. Vedem ce e cu laba. I-ai găsit deja nume?

Roșcat! Nicu a răspuns strălucind.

Prima oară după multe luni, nu mai era un zid între ei.

Dimineața Nicu s-a trezit cu o oră mai devreme decât de obicei. Roșcat încerca să se ridice, scâncea de durere.

Stai liniștit, l-a consolat băiatul. Îți aduc apă, ceva de mâncare.

Nu aveau mâncare de câini. Nicu i-a dat ultima chifteluță, i-a înmuiat pâine în lapte. Roșcat a mâncat lacom, dar cu grijă, fără să lase firimituri.

La școală, Nicu nu s-a mai răstit la profesori. Gândul lui era numai la Roșcat oare îl doare, oare îi este dor?

Azi ești altfel, a observat doamna dirigintă.

Nicu a ridicat din umeri. Nu voia să spună nimic ar fi râs.

După ore, a alergat acasă, ignorând privirile supărate ale vecinilor. Roșcat l-a întâmpinat cu bucurie putea acum să stea pe trei picioare.

Ei, prietene, vrei afară? Nicu i-a făcut lesa dintr-o sfoară. Cu grijă, să nu se rănească laba!

În curte s-a pornit zarvă. Tanti Viorica, văzându-i, a înghițit aproape semințele:

L-a dus acasă, Nicu! Tu chiar nu ai minte?!

Și ce-i cu asta? răspunse liniștit băiatul. Îl tratez. O să se facă bine.

Îl tratezi?! s-a apropiat vecina. Și banii de medicamente de unde îi iei? De la maică-ta?

Nicu a strâns pumnii, s-a abținut. Roșcat s-a lipit de piciorul lui, simțind tensiunea.

Nu fur. Cheltui din banii mei. Am strâns din pachețel, a spus Nicu încet.

Nea Ion clătină din cap:

Băiete, știi că ai grijă de o viață? Un animal nu-i o jucărie. Trebuie să îl hrănești, să-l tratezi, să-l scoți afară.

Acum fiecare zi începea cu plimbare. Roșcat se vindeca rapid, deja alerga, deși șchiopăta puțin. Nicu îl învăța comenzi răbdător, ore întregi.

Șezi! Bravo! Dă laba! Așa!

Vecinii urmăreau de la distanță. Unii dădeau din cap, alții zâmbeau. Nicu nu vedea decât ochii recunoscători ai Roșcatului.

S-a schimbat. Nu peste noapte treptat. Nu mai era obraznic, făcea curat acasă, chiar și notele creșteau. Avea o țintă. Și era doar începutul.

După trei săptămâni, s-a întâmplat ceea ce Nicu se temea cel mai mult.

Mergea cu Roșcat de la plimbare seara, când din spatele garajelor a apărut o haită de câini vagabonzi. Cinci-șase, flămânzi, răi, cu ochii pâlpâind în întuneric. Liderul, un câine negru, uriaș, și-a arătat colții.

Roșcat a făcut un pas în spate, ferindu-se după Nicu. Laba încă îl durea, nu putea fugi. Ceilalți au simțit slăbiciunea.

Plecați! a strigat Nicu, fluturând lesa. Plecați!

Dar haita nu se retrăgea. Îl împresura. Negrul mârâia tot mai amenințător.

Nicule! s-a auzit strigătul tantei Viorica de la fereastră. Fugi! Lasă câinele și fugi!

Mai multe figuri de vecini se zăreau la geamuri.

Nu te fă erou! striga nea Ion. Oricum nu scapă, șchiop!

Nicu s-a uitat la Roșcat, care tremura, dar nu fugea. Se lipise de piciorul băiatului, gata să împartă orice soartă.

Negrul a sărit primul. Nicu s-a apărat reflex, dar colții i-au străpuns mâneca hanoracului, ajungând la piele.

Roșcat, chiar și rănit, chiar și speriat, s-a repezit să-l apere. S-a agățat de piciorul liderului, l-a ținut strâns.

A fost o luptă de nedescris. Nicu lovea cu picioarele, cu mâinile, încerca să-l apere pe Roșcat. Primea mușcături, zgârieturi, dar nu ceda.

Doamne, ce se întâmplă! țipa tanti Viorica. Ion, fă ceva!

Nea Ion cobora scările, apuca un băț, o țeavă orice îi cădea la îndemână.

Ține-te tare, băiete! striga el. Vin acum!

Nicu era pe jos, acoperindu-l pe Roșcat, când a auzit vocea mamei:

Ia mâinile și fugi!

Mama s-a repezit din bloc cu o găleată de apă și a stropit câinii. Haita s-a retras, mârâind.

Ion, ajută! striga ea.

Nea Ion a venit cu bățul, alți vecini au ieșit pe alee. Vagabonzii, văzând că rămân în minoritate, au fugit.

Nicu zăcea pe asfalt, strâns la piept cu Roșcat. Amândoi erau plini de sânge, tremurau. Dar erau teferi.

Băiețelule, mama s-a așezat alături, verificând rănile. Cât m-ai speriat…

N-am putut să-l las, mamă, Nicu a șoptit. Pur și simplu nu poteam…

Te cred, a spus mama liniștit.

Tanti Viorica a coborât curioasă, privindu-l ca pe altcineva.

Băiatule, a zis ea emoționată, puteai păți ceva grav. Pentru un câine oarecare…

Nu pentru un câine, a intervenit nea Ion. Pentru prietenul lui. Înțelegi, Viorico?

Vecina a dat din cap, cu lacrimi în ochi.

Hai acasă, a spus mama. Închidem rănile. Pe Roșcat îl tratăm și pe el.

Nicu s-a ridicat greu, luând câinele în brațe. Roșcat scâncea, dar îi tremura fericit coada stăpânul era alături.

Stați puțin, i-a oprit nea Ion. Mâine mergeți la veterinar?

Mergem.

Vă duc eu. Și plătesc pentru tratament câinele s-a dovedit a fi erou.

Nicu l-a privit mirat pe vecin.

Mulțumesc, nea Ion. Dar pot singur.

Nu te contrazice. O să muncești, dai înapoi. Până atunci, i-a bătut pe umăr, să fii mândru de tine. Așa-i, oameni buni?

Vecinii au aprobat în tăcere.

A trecut o lună. Într-o seară obișnuită de octombrie, Nicu venea de la cabinetul veterinar, unde ajuta voluntarii sâmbăta și duminica. Roșcat alerga țanțos lângă el rana s-a vindecat, șchiopătatul abia se mai simțea.

Nicule! a strigat tanti Viorica. Stai, te rog!

Băiatul s-a oprit, așteptând morală. Dar vecina i-a întins o pungă cu hrană.

Pentru Roșcat, a spus ea stângaci. E mâncare bună, scumpă. Ai grijă de el.

Vă mulțumesc, tanti Viorica, a spus Nicu sincer. Avem mâncare. Doamna Ana, medicul, îmi plătește să lucrez.

Ia totuși. Poate vei avea nevoie.

Acasă, mama gătea cina. L-a văzut pe fiu și a surâs:

Cum merge la cabinet? Ana e mulțumită?

Zice că am mână bună și răbdare. Poate mă fac veterinar. Mă gândesc serios.

Și la școală cum e?

Bine. Chiar Păun de la fizică m-a lăudat că sunt atent.

Mama a încuviințat. Într-o lună, fiul ei s-a schimbat complet. Nu mai era obraznic, ajuta prin casă, era politicos cu vecinii. Important era că avea un vis. Un scop.

Mâine vine Ion. Vrea să-ți propună o muncă nouă. La un prieten de-al lui, la o canisă, ca ajutor.

Nicu s-a luminat la față:

Chiar? Pot să iau și Roșcatul cu mine?

Sigur. E aproape câine de serviciu.

Seara, Nicu stătea în curte cu Roșcat. Exersau comanda pază. Câinele o executa entuziast, privind stăpânul ca un camarad adevărat.

Nea Ion s-a apropiat, s-a așezat pe bancă.

Mâine mergi sigur la canisă?

Merg. Cu Roșcat.

Atunci culcă-te devreme. O să fie o zi lungă.

După ce vecinul a plecat, Nicu a mai rămas puțin în curte. Roșcat și-a pus botul pe genunchii lui, suspinând satisfăcut.

Se găsiseră unul pe altul. Și nu vor mai fi niciodată singuri.

*În viață, adevărata putere nu vine din bătaie sau din mândrie, ci din bunătate și curajul de a fi acolo pentru cineva. Un bun prieten îți poate schimba destinul.*În acea seară, luminile blocului se stingeau pe rând, dar în camera lui Nicu, abia se aprindea liniștea adevărată. Băiatul stătea pe podea, iar Roșcat dormea cu botul pe piciorul său, visând probabil la zilele când încă rătăcea singur.

Mama a trecut ușor pragul și s-a aplecat lângă ei. A mângâiat părul câinelui, apoi obrazul lui Nicu.

Ești alt om, Nicule. Știi asta tu?

Băiatul a zâmbit și și-a strâns Roșcatul mai aproape.

Poate, mamă. Poate sunt același. Doar că, acum, am pe cineva lângă mine.

Roșcat s-a întins, a oftat. Privirea lui părea să spună: Și eu am găsit pe cineva.

În acea clipă, Nicu a simțit că nu mai avea nevoie să demonstreze nimic nimănui. Nici vecinilor, nici profesorilor, nici măcar lui însuși. Îi era de ajuns că, dintr-un haos de insulte și singurătate, se născuse ceva bun. Un prieten. Un nou drum.

În bucătărie, mama fredona încet, iar afară, luna stătea drept martor tăcut la începutul unei prietenii adevărate. Nicu a adormit cu gândul liniștitor că mâine, orice ar aduce, nu va mai fi niciodată singur.

Când ești cu adevărat alături de cineva, chiar și cea mai grea zi se poate transforma în speranță. Iar uneori, drumul spre bunătate începe doar cu o mână întinsă și cu inimă deschisă.

Оцініть статтю
— N-am putut să-l las, mamă, — a șoptit Nicu. — Înțelegi? Pur și simplu n-am putut Nicu avea paisprezece ani, și parcă toată lumea era împotriva lui. Mai exact — nimeni nu voia să-l înțeleagă. — Iar huliganul ăsta! — mormăia tanti Clara de la scara a treia, grăbindu-se să traverseze curtea. — Crescut de-o mamă singură. Uite unde s-a ajuns! Iar Nicu mergea înainte, cu mâinile adânc în buzunarele blugilor rupți, prefăcându-se că nu aude. Deși auzea. Mama muncea — iarăși până târziu. Pe masa din bucătărie, un bilețel: „Chifteluțele sunt în frigider, încălzește-le.” Și liniște. Mereu liniște. Acum se întorcea de la școală, unde profesorii iarăși au avut „o discuție” cu el despre comportament. De parcă nu înțelegea că a ajuns o problemă pentru toți. Înțelegea. Dar ce folos? — Hei, băiete! — îl strigă Moș Victor, vecin de la parter. — Ai văzut vreun câine șchiop aici? Ar trebui alungat. Nicu se opri. Se uită mai atent. Pe lângă tomberoane chiar zăcea un câine. Nu un pui — adult, roșcat cu pete albe. Zăcea nemișcat, doar ochii urmărindu-i pe oameni. Ochi inteligenți. Și triști. — Alungați-l cineva! — întări tanti Clara. — Sigur e bolnav! Nicu se apropie. Câinele nu se clinti, doar dădu slab din coadă. Pe laba din spate — o rană adâncă, cu sânge închegat. — Ce stai? — mormăi iritat Moș Victor. — Ia o bâtă, alungă-l! Și atunci ceva s-a rupt înăuntrul lui Nicu. — Să nu îndrăznească nimeni să-l atingă! — strigă el, apărând câinele cu trupul. — N-a făcut rău nimănui! — Ia te uită, — se miră Moș Victor. — A găsit apărător! — Și tot așa voi face! — Nicu se lăsă jos lângă câine, întinse precaut o mână. Acesta îl adulmecă ușor și îi linse palma cu recunoștință. Un val cald îi cuprinse pieptul. Pentru prima dată de mult timp, cineva îi răspundea cu bunătate. — Hai cu mine, — îi șopti el câinelui. — Hai acasă. Acasă, Nicu i-a improvizat câinelui un culcuș din geci vechi, într-un colț al camerei. Mama la lucru până pe seară — deci nimeni nu avea să-l certe sau să-i fugărească „pacostea”. Rana arăta rău. Nicu căută pe internet, găsi articole despre primul ajutor pentru animale. Nu-i plăceau termenii medicali, dar învăța cu încăpățânare. — Trebuie spălat cu apă oxigenată, — murmura el, scotocind în farmacie. — Apoi marginile cu iod. Să nu-l doară… Câinele stătea cuminte, ridicând laba cu încredere. Se uita la Nicu recunoscător — cum nu îl privise nimeni de mult. — Cum te cheamă? — Nicu îi banda cu grijă laba. — Roșcat ești. Să te numesc Roșu, ce zici? Câinele lătră încet, parcă încuviințând. Seara, veni mama. Nicu era pregătit pentru scandal, dar ea privi Roșu în tăcere, pipăind bandajul. — Ai făcut tu bandajul? — întrebă ea calm. — Eu. Am căutat pe internet. — Cu ce-l hrănești? — O să mă descurc. Mama se uită lung la el. Apoi la câinele care îi lingea recunoscător mâna. — Mâine îl ducem la veterinar, — hotărî ea. — Vedem ce e cu laba. Ai ales numele? — Roșu, — spuse Nicu, strălucind. Pentru prima dată după multe luni, nu mai exista zidul acela dintre ei. Dimineața Nicu s-a trezit o oră mai devreme. Roșu încerca să se ridice, scâncind de durere. — Stai jos, — îl liniști băiatul. — Îți aduc apă și ceva de mâncare. Nu era mâncare de câini în casă. A dat ultima chiftea, a înmuiat pâine în lapte. Roșu a mâncat cu poftă, dar cu grijă. La școală, Nicu nu a mai răspuns obraznic. Se gândea numai la Roșu: Oare îl doare? Oare îi e dor? — Azi ești altfel, — a observat diriga. Nicu doar a dat din umeri. Nu voia să povestească, ar fi râs toți. După ore a alergat acasă, ignorând privirile vecinilor. Roșu l-a întâmpinat vesel — mergea deja în trei labe. — Ei, prietene, vrei afară? — Nicu improviză un lesă din sfoară. — Dar cu grijă, să nu-ți rănești laba. În curte era agitație. Când i-a văzut, tanti Clara a înghițit greu: — Dar l-a dus acasă! Nicule! Ai înnebunit? — Și ce dacă? — răspunse el calm. — Îl tratez. O să se facă bine. — Tratezi?! — se răstește vecina. — Și bani de medicamente de unde ai? De la mama furi? Nicu strânse pumnii, dar se abținu. Roșu se lipi de picior — de parcă simțea tensiunea. — Nu fur. Îmi cheltui banii strânși de la micul dejun, — zise încet. Moș Victor clătină din cap: — Băiete, să știi că un animal e o responsabilitate. Trebuie hrănit, tratat, plimbat. De-acum fiecare zi începea cu plimbări. Roșu s-a refăcut repede, alerga, șchiopăta ușor. Nicu îl învăța comenzi — răbdător, ore în șir. — Șezi! Bravo! Dă lăbuța! Așa! Vecinii priveau de la distanță. Unii dădeau din cap, alții zâmbeau. Dar Nicu nu vedea nimic, în afară de ochii loiali ai lui Roșu. S-a schimbat. Nu peste noapte, ci treptat. Nu mai era obraznic, a început să facă ordine, chiar și notele la școală au crescut. Avea un scop. Și era doar începutul. După trei săptămâni s-a întâmplat ce se temea Nicu cel mai mult. Mergea cu Roșu după plimbarea de seară, când din spatele garajelor a apărut o haită de câini vagabonzi. Cinci-șase, răi, flămânzi, cu ochi scânteietori. Șeful, un câine negru uriaș, s-a repezit spre ei. Roșu instinctiv s-a retras după piciorul lui Nicu. Încă îl durea laba, nu putea fugi. Ceilalți au sesizat slăbiciunea. — Înapoi! — a strigat Nicu, fluturând lesa. — Plecați! Dar haita nu se retrăgea. Îi înconjura. Șeful negru mârâia tot mai tare, gata de atac. — Nicule! — s-a auzit dintr-un geam de sus, vocea unei femei. — Fugi! Lasă câinele și fugi! Tanti Clara, la fereastră. Alți vecini se ițeau din spate. — Băiete, nu te da mare! — striga Moș Victor. — E șchiop, oricum nu scapă! Nicu a privit spre Roșu. Acesta tremura, dar nu fugea. Se lipise de piciorul stăpânului, gata să-i împărtășească soarta. Câinele negru a sărit primul. Nicu s-a apărat instinctiv, dar mușcătura i-a străpuns mâneca; a simțit durere. Dar Roșu, deși rănit, deși speriat, a sărit să-și apere stăpânul. S-a agățat cu dinții de laba șefului, atârnat de ea. A început lupta. Nicu lovea cu picioarele, cu mâinile, încerca să-l apere pe Roșu. Primea mușcături, zgârieturi, dar nu ceda. — Doamne, ce se întâmplă! — urla tanti Clara. — Victore, fă ceva! Moș Victor cobora scările, lua o bâtă, o bucată de fier — ce nimerea. — Ține-te bine, Nicule! — striga el. — Vin! Nicu era pe cale să cadă sub haita furioasă, când a auzit o voce cunoscută: — Ia stați! Mama ieșise din bloc, cu o găleată cu apă, cu care a stropit haita. Câinii au sărit înapoi, mârâind. — Victore, ajută! — a strigat. Moș Victor s-a repezit cu bâta, alți vecini au coborât; haita a fugit. Nicu zăcea pe asfalt, strângea la piept pe Roșu. Amândoi murdari de sânge, tremurând. Dar vii. Întregi. — Dragul meu, — mama s-a aplecat lângă el, l-a verificat. — M-ai speriat de moarte. — N-am putut să-l las, mamă, — a șoptit Nicu. — Înțelegi? N-am putut. — Înțeleg, — a răspuns ea blând. Tanti Clara a coborât, a privit spre Nicu cu mirare — de parcă-l vedea prima oară. — Copile, — spuse ea copleșită. — Puteai să mori… Pentru un câine. — Nu „pentru un câine”, — a intervenit neașteptat Moș Victor. — Pentru un prieten. Înțelegi diferența, Clara? Vecina a dat din cap. Pe obraz îi curgeau lacrimi. — Hai acasă, — spuse mama. — Să dezinfectăm rănile. Și pe Roșu la fel. Nicu s-a ridicat cu greu, a luat câinele în brațe. Roșu scâncea, dar mișca slab din coadă — fericit că stăpânul e lângă el. — Stați puțin, — îi opri Moș Victor. — Mâine mergeți la veterinar? — Mergem. — Vă duc eu cu mașina. Și plătesc tratamentul — câinele s-a dovedit erou. Nicu a privit uluit la vecin. — Mulțumesc, Moș Victore. Dar pot și singur. — Nu te certa. O să dai banii înapoi când vei putea. Până atunci… — bărbatul l-a bătut pe umăr. — Până atunci, suntem mândri de tine. Nu-i așa? Vecinii dădeau din cap, fără cuvinte. A trecut o lună. Într-o seară obișnuită de octombrie, Nicu se întorcea de la clinica veterinară, unde ajută voluntarii la sfârșit de săptămână. Roșu alerga lângă el — laba s-a vindecat, șchiopătatul abia se mai vede. — Nicule! — l-a strigat tanti Clara. — Stai puțin! Băiatul s-a oprit, convins că va urma vreo mustrare. Dar vecina i-a dat o sacoșă cu hrană pentru câini. — E pentru Roșu, — zise ea stânjenită. — Hrană bună, scumpă. Ai grijă de el. — Mulțumesc, tanti Clara, — răspunse Nicu sincer. — Dar avem hrană. Acum lucrez la clinică, doamna doctor Ana îmi plătește. — Ia-o, că poate ai nevoie pe viitor. Acasă, mama prepara cina. Văzându-l, a zâmbit: — Cum e la clinică? E mulțumită de tine Ana? — Zice că am mâini bune. Și multă răbdare. — Nicu l-a mângâiat pe Roșu. — Poate chiar devin veterinar. Chiar mă gândesc serios. — Dar școala cum merge? — Bine. Chiar și profesorul de fizică mă laudă. Zice că sunt atent. Mama a încuviințat. În luna asta, Nicu s-a schimbat total. Nu mai era obraznic, ajuta în casă, saluta vecinii. Și cel mai important — avea un scop. O vis. — Știi, — i-a spus ea, — mâine vine Moș Victor. Vrea să-ți propună încă un job part-time. La un crescător de câini, cunoscut de el, caută ajutor. Nicu a strălucit: — Chiar? Pot să-l iau și pe Roșu cu mine? — Sigur. Oricum, e deja un câine aproape de lucru. Seara, Nicu stătea în curte cu Roșu. Exersa o comandă nouă — „păzește”. Câinele executa, privind la Nicu cu ochii săi loiali. Moș Victor a venit, s-a așezat alături pe bancă. — Mâine mergi la crescătorie sigur? — Merg. Cu Roșu. — Atunci culcă-te devreme, va fi o zi grea. După ce Moș Victor a plecat, Nicu a mai stat puțin. Roșu și-a pus botul pe genunchii lui, oftând fericit. S-au găsit. Și niciodată nu vor mai fi singuri.