13 octombrie 2025
Astăzi, cu lacrimi în glas, mi-am vărsat sufletul pe hârtie. Nu ştiu ce să fac. Fiul meu, Mihăiţă, este mereu de partea soţiei sale chiar şi când ea greşeşte. Oricât aş spune, el îşi flutură mâna şi spune: Mamă, nu-ţi face griji, Ancuţa se va descurca singură. Nu e proastă. Pentru ea găseşte mereu o scuză, chiar şi când greşeala e evidentă.
Ancuţa, în vârstă de 28 de ani, este nevastăa lui Mihăiţă. Împreună cresc pe băieţelul lor de un an şi jumătate, trăiesc separat şi au cumpărat un apartament în credit ipotecar în Iaşi. Ancuţa este în concediu de maternitate, iar singurul ce aduce bani acasă este Mihăiţă. Trăim, cum se spune, cu bănuţii, fără excese, dar nici fără lipsuri.
Totuşi, eu, mama, nu pot să-l suport pe Ancuţa.
Când Mihăiţă a adus-o prima oară acasă, am rămas şocat, îmi amintesc. Unghiile lungi, false, un tatuaj pe gât, fusta scurtă, tocuri ca la podium şi buzele lucioase, evident machiate. Parcă ar fi ieșită dintr-un catalog de modă. Cum ar putea fi fiul meu serios cu o astfel de specială, să zic eu așa, uşor de aruncat?.
După o lună, s-au căsătorit. Şi, din punctul meu de vedere, Ancuţa a ieşit la nuntă provocatoare: fustă din piele, bluză sclipitoare, machiaj de scenă. Dar Mihăiţă era fericit, așa că am ales să fiu doar o siluetă tăcută, să nu mă amestec.
La început, vorbeam cu ea doar câteva ori pe lună, sunându-l pe fiu să aflu cum merge. Dar totul s-a schimbat în urmă cu un an şi jumătate, când s-a născut nepotul, Pavel.
Am venit în a doua zi după externare și ce am văzut? Manichiura proaspătă a Ancuţei. I-am zis: Ancuţa, ai pierdut mințile? E periculos pentru un bebeluș! Ea mi-a răspuns: Totul e sub control, mă descurc. Când am încercat să-l vorbesc pe Mihăiţă, el mi-a spus: Mamă, nu te băga în treabă. Nu e treaba ta. Așa e mereu: orice aş spune, răspunsul e Nu te încurca.
Încercam să o ghidez, să-i dau sfaturi, să-i fac observaţii. Răspunsul ei era indiferență. Nu e genul care să se justifice.
Intram la ei, găsesc dezordine, le spun: Ancuţo, pregăteşte supă pentru băiat. El lucrează. Ea răspunde: Mihăiţă nu mănâncă supă. Cum ar putea să nu mănânce? Eu mănânc! Doar că îi e prea comod să gătească. Dacă ar găti cum se cuvine, ar mânca supă și ciorbă.
Am încercat să vorbesc cu fiul, dar Mihăiţă, ca întotdeauna, îşi marchează poziţia în favoarea soţiei.
Mamă, lasă să ne certăm. Totul e în regulă. Ancuţa e o mamă bună.
Bună? am exclamat. Nu se desprinde niciodată de telefon! Nu am văzut-o fără gadget. E mereu cu Instagramul în mână, chiar și când copilul e lângă.
Punctul culminant a fost la locul de joacă.
Mă apropii de apartament, bat la ușă, dar e liniște. Credeam că poate se plimbă. Mă duc pe aleea din fața casei și văd: Pavel săpa în nisip, iar Ancuţa stă pe bancă, ochii fixaţi pe telefon. Mă apropii și-l văd pe Mihăiţă lângă gard. Deodată, băiatul aleargă spre mine, zâmbeşte și strigă bunică!. Ancuţa nu se întoarce. Băiatul fuge pe aleea unde circulă rareori mașini, dar orice se poate întâmpla!
Dumnezeule să creadă, nu era nici o mașină, îmi spune cu voce sfâșiată. Am prins copilul, am alergat spre ea, dar stă în stare de transă. I-am zis: Dacă nu închizi acum telefonul, îl arunc pe asfalt! Ești mamă sau ce?.
Ancuţa s-a ridicat brusc, a luat-l pe Pavel și a fugit. Copilul plângea, voia să se apropie de mine, dar ea a închis ușa în faţa mea și nu a mai deschis niciodată.
L-am sunat pe Mihăiţă, i-am povestit totul așa cum am văzut. El mi-a răspuns: Mamă, te-ai pierdut în dramă. Calmează-te, Ancuţa se descurcă. Cum de se poate aşa? Am privit cu ochii mei! Nu mă crede! Şi acum nici el, nici ea nu vorbesc cu mine, nu răspund la telefon, nu deschid ușa. A trecut o lună! Nu ştiu ce i-a spus el ei. Eu doar vreau ca nepotul meu să fie în siguranţă.
Mă întreb dacă poate are dreptate el. Poate ar fi trebuit să tac? Dar nu pot să tac când e vorba de un copil! Sunt mamă, sunt bunică.
Acum, sunt doar o femeie singură, cu telefonul stins. Fiul pe care l-am crescut nu mai este al meu. El stă mereu de partea soţiei. Mereu.
