Eu, un om de la satul Bătrânești, am cunoscut odată o văduvă pe Ana-Maria Dobrin, care trăia la marginea satului, lângă pădurea de pe Dealul Codrilor. Casa ei era veche, cu obloane căzute și o curte sălbatică, iar liniștea se audea în fiecare colț. După ce soțul ei a murit și copiii s-au mutat la Chișinău, zilele i s-au transformat în rutină: ceai de tămâie, croșetat, grădinărit și programele de la Radio România la sfârșitul serii.
Într-o toamnă cenușie, când cerul era acoperit de nori și frunzele cădeau ca niște scrisori arse, a zărit în spatele gardului o umbră. Era un câine subnutrit, murdar, cu coastele evidente și ochi triști, care nu lătra, nu scârțâia doar privea. Ana-Maria i-a aruncat puțină mâncare rece și o felie de salam. Câinele s-a apropiat cu sfială, a mâncat tot și a dispărut. A doua zi s-a întors, apoi iar și iar.
Bătrâna l-a numit Barbu, deși semăna mai mult cu un vagabond decât cu un nobil. Zi de zi, animalul a început să aibă încredere în ea: își flutura coada, se freca de mâna ei și chiar o însoțea până la fântâna cu apă rece.
Într-o noapte, un lătrat puternic a răsunat în curte. Barbu alerga nebun în jurul șopronului. Când am deschis poarta cu lanterna în mână, am găsit înăuntru un băiat murdar, slab, cu o geacă ruptă și ochi speriați.
Vă rog, nu mă loviți șopti el cu voce șubrezită.
Se dovedi că era un copil fugar dintr-un orfelinat de la Iași. Fugiase de un educator crud. Barbu îl găsise în pădure, îl hrănea cu ce găsea și îl încălzea cu corpul său, apoi îl adusese la Ana-Maria, pe care o simțea ca pe o mamă.
Fără să stea pe gânduri, Ana-Maria l-a ascuns pe băiat. Când a sosit poliția, chemată de vecinii curioși din cauza lătratului și a luminii, nu l-a predat imediat. După ce am vorbit cu singurul ofițer din zonă, am aflat că îl căutau de mult și că educatorul său fusese deja demis. Copilul a fost adoptat de o familie din Bălți, dar înainte să plece mi-a șoptit:
Acum sunteți bunica mea Pot să vă scriu?
Barbu a rămas în curte, dar nu mai era fără stăpân devenise stăpânul adevărat al casei.
De atunci, Ana-Maria avea din nou o familie: un câine loial, scrisori săptămânale de la nepot și acea convingere că viața, asemeni cozii unui câine, se poate întoarce în mod neașteptat și să-ți aducă bucurie.
