Odată am greșit — acum plătesc pe viață
Anca se plimba pe o stradă îngustă din Chișinău, trăgând după sine o valiză grea. Vântul îi smulgea părul, ploaia rece îi șiroia pe obraji, iar fiecare pas îi răsuna durere în picioare — pantofii cu toc îi frecaseră până la sânge. Dar mai mult decât orice, o durea inima.
— Cum am putut să cred așa ceva… șopti ea, privind în bălțile de apă. Cum am putut fi atât de naivă?
Șase ani cu Vlad. Promisiuni, excursii împreună, viața la apartamentul lui, cadouri, flori… Și acum — valiza, strada, contul gol și nici un leu de la cel care se jurase că va avea grijă de ea mereu. Doar „Pleacă”. Doar „Am întâlnit pe altcineva.”
Anca nu plângea. Era prea mândră ca să se înjosească. Dar înăuntru — era un abis.
Trecând pe lângă o cafenea îmbrăcată în lumină caldă, nu mai rezistă: îi veni poftă de ceva liniște și căldură. Intră, comandă o cafea neagră și două ecleruri. Se așeză lângă fereastră. Pentru prima oară în toată ziua — se lăsă pe scaun. Se uită în jur. Localul era plin: femei în grupuri, cupluri, un bătrân cu soția lui. Și lângă fereastră — un bărbat într-un costum scump, cu laptopul deschis, concentrat, plin de afaceri.
Anca aproape că-i scăpă ceașca. Era el. Petru.
Același Petru pe care l-a părăsit acum șapte ani, alegându-l pe Vlad. Pe atunci, el trăia cu bunica lui, purta cămăși uzate, strângea bani pentru cursuri de programare și o ruga să aibă răbdare — „O să fie bine”. Dar ea nu vru să aștepte. Nu vru să trăiască într-un apartament vechi, cu ceasuri care ciripeau și miros de medicamente. Vru să „trăiască frumos”. Vru imediat.
Și acum Petru era un bărbat matur, sigur pe sine, elegant. Judecând după înfățișare — cu succes. Anca se uită la el, uitând de cafea și de dulciuri. În fața ochilor îi răsăriră amintiri: serile petrecute împreună în bucătărie, băutul de ceai;
