PĂZITORUL AMURGULUI
Mă numesc Gheorghe, dar în sat toți mă cheamă moș Gheorghe. Am șaptezeci și doi de ani, și viața mea, ca a mulți bătrâni, e o succesiune de obiceiuri și amintiri. Locuiesc singur, într-o casă de lemn la marginea pădurii, în Moldova, unde ceața se strecoară pe sub uși, iar vântul șuieră printre stejari ca un bocet vechi. De cinci ani, soția mea, Mariana, a plecat în tăcere într-o dimineață de iarnă. De atunci, timpul s-a lungit, s-a îngreunat, iar nopțile au devenit mai reci.
Copiii mei au plecat departe, după vise și obligații. La început mai sunau din când în când, apoi mesajele s-au rărit, până când liniștea s-a așezat de-a binelea. Nu-i înțel, viața merge înainte fără să se uite înapoi, și omul învață să trăiască cu absențele ca și cum ar fi parte din peisaj. Dar sunt zile când singurătatea e ca o haină prea grea, care mă apasă pe umeri și mă sufocă.
Casa mea e simplă, din acelea care scârțâie la fiecare pas și păstrează ecoul vocilor care odată au umplut-o. Grădina, care odată înflorea sub grija Marinei, acum e un tărâm sălbatic, unde buruienile și florile de câmp se luptă pentru un strop de soare. Îmi place să stau pe prispă la apus, cu o ceașcă de ceai în mâini, și să privesc cum pădurea se întunecă încet. Uneori închid ochii și ascult ciripitul păsărilor, șoptul vântului, lătratul îndepărtat al unui câine de la vecini.
Într-una din acele seri, când aerul mirosea a pământ ud și cerul se înroșea, l-am văzut pentru prima dată pe vulpe. Era o ființă slabă, cu blana încâlcită și coastele ieșite, botul murdar de noroi. Scormonea printre sacii de gunoi pe care-i lăsasem lângă poartă, mișcându-se cu precauție, parcă teamă că va fi descoperită. Am rămas nemișcat, o priveam de departe, fără să scot un sunet. Nu m-am speriat, nu m-am enervat, doar o curiozitate ciudată mă cuprinsese.
N-am gonit-o. Dimpotrivă, în seara aceea, când mi-am pregătit cina, am păstrat o bucățică de pâine și niște carne veche și le-am lăsat la marginea grădinii, aproape de locul unde o văzusem. Am adormit întrebându-mă dacă se va întoarce. Și s-a întors. A doua zi, și a treia, și pe următoarele. În fiecare seară, când soarele apunea și frigul începea să se furișeze pe geamuri, vulpea apărea în tăcere, se așeza la câțiva metri de casă și aștepta partea ei de masă.
La început nu schimbam vorbe bineînțeles, vulpile nu vorbesc, și nici eu nu aveam prea multe de spus. Dar cu timpul, am început să-i vorbesc oricum. Îi spuneam lucruri simple: cum era vremea, ce visasem cu noaptea înainte, ce mă durea mai tare în ziua aceea. Mă asculta în liniște, cu acei ochi galbeni, adânci, care nu judecă și nu întreabă. Mânca încet, fără să-și ia ochii de la mine, apoi dispărea în întuneric, ca o umbră.
Așa s
