Pe vremuri, într-o vară dogoritoare, îmi amintesc cum mergeam pe bulevardul principal din Chișinău, obosit după o vizită prelungită la spital. Eram abătut, cu mintea plină de gânduri amestecate, dorindu-mi doar să ajung acasă și să nu vorbesc cu nimeni.
La un stop, printre mașinile oprite, am zărit o femeie cu un copil mic la piept, amândoi îmbrăcați sărăcăcios. Era genul de imagine pe care mulți o ignoră în drumul lor grăbit. Dar ceva m-a străpuns la inimă – am recunoscut privirea fetei mele, Ileana. Avea chipul tras, părul încâlcit și mersul greu; copilul, nepoțelul meu, abia stătea înfășat în brațele ei.
Am coborât imediat geamul și am strigat, cu voce tremurândă:
Ileana, fata tatei…
Ea s-a speriat, și-a acoperit fața cu mâna și a șoptit aproape plângând:
Tată, te rog… mergi mai departe.
Dar n-am putut. Am ieșit din mașină, am condus-o pe ea și pe băiat înăuntru, fără să țin cont de claxoanele din spate. Am pornit aerul condiționat, și am tăcut câteva clipe, apoi mi-am stors sufletul într-o întrebare:
Unde e apartamentul? Unde e mașina, banul pe care vi le-am dat? Unde e tatăl copilului? Ce cauți pe stradă, Ileano?
Ea a plâns în tăcere, cu lacrimile curgând șiroaie. După o veșnicie de tăcere, mi-a răspuns cu glas stins:
Bărbatul meu și soacra… Au luat tot. Casa, mașina, banii. Ne-au alungat fără milă. Și au zis că, dacă încerc să ripostez, mă lasă fără copil.
Am tras pe dreapta, mi-am pus capul în palme, apoi am luat-o pe Ileana de mână. Pielea ei era rece, de parcă toată viața fugise din ea.
Nu plânge, fata tatei, i-am zis liniștit. Știu eu cum să-i pun la punct.
Am făcut atunci ceea ce nimeni nu s-ar fi așteptat. N-am dus-o acasă. Am mers direct la poliție, deși s-a speriat:
Tată, nu are rost… zic ei că nu putem dovedi nimic.
Am privit-o bărbătește:
Vom dovedi, Ileano. Casa era a mea.
M-am îndreptat cu polițiștii la adresa din sectorul Botanica, în locuința pe care le-o lăsasem lor, gândind să le ușurez traiul. Ușa ne-a deschis-o ginerele, Andrei, care, văzând oamenii legii, a albit la față. Soacra a început să țipe și să ne acuze, zicând că totul e legal, că ea e mama și are drept.
Le-am întins actele, fără o vorbă:
Acești oameni stau ilegal în casa mea. Banii și mașina au fost luate prin vicleșug.
Deodată s-a lăsat liniștea. Polițiștii au pus întrebările necesare, au înțeles rapid ce s-a întâmplat. În mai puțin de zece minute, ginerele era încătușat, iar soacra țipa de îngrozeau zidurile.
Lucrurile s-au așezat la loc. Apartamentul, mașina și cei 100.000 de lei moldovenești i-au fost returnate Ilenei, pe acte. Am privit-o cum îl strângea la piept pe băiețel și, pentru prima oară după mult timp, i-am văzut zâmbetul adevărat.
N-am stat cu mâinile în sân. Prin cunoștințele mele am făcut tot posibilul ca dosarul să nu se piardă în mulțimea neclară a conflictelor de familie. Am vrut să răspundă pentru fapta de a da afară din casă o mamă cu prunc. Și știu și astăzi, privind înapoi, că am făcut bine și nu mă tem de nimic, pentru fata mea.
