Pe viu… În familia asta, fiecare trăia pentru sine. Tatăl, Sandu, pe lângă soție, avea câte o iubită, și nu întotdeauna aceeași. Mama, Eugenia, bănuiind infidelitățile soțului, nu era nici ea o sfântă: îi plăcea să-și petreacă timpul cu un coleg însurat. Cei doi fii își găseau singuri de treabă, căci nimeni nu le prea purta de grijă. Mama susținea mereu că școala este singura responsabilă pentru educația copiilor. Întreaga familie se aduna la masă, în bucătărie, doar duminica – și atunci, fiecare mânca repede și pleca să-și vadă de treabă. Așa ar fi dus-o mai departe în lumea lor păcătoasă, strâmbă, dar dulce, dacă nu s-ar fi întâmplat, într-o zi, o tragedie de neimaginat… Când mezinul Denis avea doisprezece ani, tatăl Sandu l-a luat pentru prima dată cu el la garaj, ca să-l ajute. În timp ce Denis analiza diverse unelte, Sandu a plecat pentru câteva minute la amicii pasionați de mașini. Deodată, din garajul lui Sandu au început să iasă nori de fum negru și, imediat, limbi de foc. Nimeni nu înțelegea ce s-a întâmplat. (Mai târziu avea să iasă la iveală că Denis scăpase din greșeală o lampă de sudură aprinsă peste o canistră cu benzină.) Cei din jur au rămas încremeniți, nimeni nu reacționa. Focul lua amploare. Pe Sandu l-au stropit cu o găleată de apă și el a dat buzna în flăcări. Lumea s-a oprit în loc. Peste câteva clipe, Sandu a ieșit din gura incendiului, purtându-și fiul în brațe. Denis era ars din cap până în picioare, doar fața îi rămăsese neatinsă – semn că o protejase cu palmele. Toată îmbrăcămintea îi arsese. Pompierii și ambulanța au fost chemați imediat. Denis a ajuns la spital, era încă în viață! A fost pus de urgență pe masa de operație. După câteva ore de așteptare chinuitoare, doctorul le-a spus, sec, părinților: – Facem tot ce se poate și ce nu se poate. Băiatul e acum în comă. Are șanse de supraviețuire unu la un milion. Medicina oficială aici e neputincioasă. Dacă Denis va avea o voință nebună de a trăi, poate se va întâmpla o minune. Țineți-vă tare… Sandu și Eugenia au fugit la cea mai apropiată biserică fără să stea pe gânduri. S-a pornit o furtună groaznică. Disperați, părinții nu mai vedeau nimic în jur – trebuiau să-și salveze fiul! Leoarcă de ploaie, pentru prima dată, au intrat într-o biserică. Era liniște și puțină lume. Zărind preotul, cei doi s-au apropiat timid. – Părinte, copilul nostru moare! Spuneți-ne, ce să facem? – a izbucnit Eugenia în lacrimi. – Eu sunt părintele Sergiu. Așa-i omul, când îl arde necazul, abia atunci își aduce aminte de Dumnezeu… Câtă vină și păcat purtați? – i-a întrebat părintele direct. – Cred că nu prea avem… n-am omorât pe nimeni, – a răspuns Sandu, evitând privirea duhovnicului. – Dar iubirea voastră de ce ați ucis-o? E moartă sub picioarele voastre. Între soț și soție nici ața nu încape, iar la voi încape un trunchi de cedru! Of, oameni buni… Rugați-vă la Sfântul Nicolae pentru sănătatea băiatului! Țineți-vă tare în rugăciune. Dar nu uitați, e voia Domnului! Nu vă plângeți pe Dumnezeu! Fiecare necaz e cu rost, ca să vă treziți la viață adevărată. Prin iubire, orice poate fi salvat! Eugenia și Sandu, plini de lacrimi și ploaie, ascultau aceste adevăruri amare, ca niște rățuște plouate. Erau de plâns. Părintele Sergiu le-a arătat icoana Sfântului Nicolae. Sandu și Eugenia au îngenuncheat, s-au rugat cu disperare, au făcut promisiuni… Toate legăturile extraconjugale au fost rupte, viața a fost întoarsă pe toate fețele… A doua zi dimineața, medicul a anunțat: Denis ieșise din comă. Sandu și Eugenia erau deja la patul fiului lor. Denis și-a deschis ochii, a încercat să zâmbească văzându-și părinții, dar chipul i-a rămas marcat de suferință. – Mama, tata, vă rog, nu vă despărțiți, – a șoptit băiatul. – De unde ai scos asta, puiule? Noi suntem împreună, – i-a răspuns Eugenia, atingându-i ușor palma relaxată și fierbinte. Denis a schițat un grimăcel de durere. – Am văzut, mama… Și copiii mei vor purta numele voastre, – a continuat Denis. Sandu și Eugenia s-au privit: li s-a părut că băiatul delirează. Ce copii? Abia se ținea în viață! …Dar Denis a început să se refacă. Părinții au vândut casa de la țară ca să-l poată trata. Din păcate, garajul și mașina arseseră complet. Însă cel mai important: băiatul trăia! Toată familia – bunici, rude – s-au mobilizat. O nenorocire i-a unit. Și cea mai grea zi are un sfârșit. A trecut un an. Denis era internat la un centru de recuperare. Se putea mișca, se descurca singur. Aici Denis s-a împrietenit cu Maria, o fată de vârsta lui, care, ca și el, fusese victima unui incendiu. La Maria era ars doar chipul. După mai multe operații, fata se ferea de oglindă, speriată de urmele de pe față. Denis a simțit pentru ea compasiune și blândețe. Maria avea o înțelepciune și o vulnerabilitate aparte; era imposibil să nu vrei să o protejezi. Timpul liber și-l petreceau împreună; suferiseră aceleași dureri, aceeași disperare, se obișnuiseră cu acele și halatele albe… Aveau mereu ceva de vorbit. Timpul a trecut… …Denis și Maria și-au făcut o nuntă modestă. Au avut doi copii frumoși: pe Șurica și, după trei ani, pe Eugen. Când, în sfârșit, familia a putut răsufla ușurată, Sandu și Eugenia au hotărât să se despartă. Trauma prin care trecuseră cu Denis îi secătuise. Amândoi simțeau nevoia să se elibereze și să găsească liniștea. Eugenia a plecat la sora ei la țară. Înainte să plece, a intrat la biserică, să ceară binecuvântarea părintelui Sergiu. În ultimii ani, Eugenia revenise de multe ori să-i mulțumească pentru salvarea lui Denis, iar părintele îi zicea mereu: – Mulțumește-i Domnului, Eugenie! Părintele nu era de acord cu despărțirea. – Dacă nu mai poți, du-te, odihnește-te. Uneori singurătatea limpezește sufletul. Dar întoarce-te! Bărbatul și femeia sunt un tot! – a sfătuit-o el. Sandu a rămas singur. Fiii locuiau separat, cu familiile lor. Cei doi foști soți mergeau la nepoți pe rând, evitându-se. Acum, fiecare avea, în sfârșit, liniștea lui…

Jurnal personal, ziua 174

Uneori mă gândesc cât de mult poate omul să se îndepărteze de ceilalți chiar în sânul propriei familii. Așa a fost cazul nostru. Fiecare trăia pe cont propriu, ca niște străini sub același acoperiș. Tata, Ilie, nutrea o slăbiciune pentru alte femei, și nu era niciodată aceeași. Mama, Viorica, bănuiți-vă, nu era mai prejos: pe ascuns simțea o atracție pentru un coleg însurat. Eu și fratele meu, Andrei, am crescut mai mult de capul nostru, fără să ne păzească ori să ne ghideze cineva cu adevărat.

Școala, spunea mama, are datoria de a ne crește, nu părinții. Așa că umblam, pierduți, fără niciun scop. Duminica, tradiția era să ne strângem în bucătărie, să mâncăm rapid, fără vorbe, fiecare cu gândurile și grija lui, abia așteptând să terminăm. Trăiam într-o baltă de păcate dulci, mușamalizate cu indiferență, până când viața ne-a lovit direct în suflet.

Aveam doisprezece ani atunci. Tata m-a luat într-o zi la garajul din spatele blocului, zicând că îl ajut. Acolo, printre chei și șurubelnițe, am început să cotrobăi curios. Tata, între timp, s-a dus la niște vecini, împătimiți de masini. Nimeni nu bănuia ce avea să urmeze. Dintr-odată, din garajul nostru s-au ridicat valuri negre de fum, apoi flăcări. Totul s-a petrecut într-o clipă. (Mai târziu, au spus că fără să vreau, am dărâmat o lampă de lipit aprinsă pe o canistră cu benzină). Oamenii priveau împietriți de spaimă, focul țâșnea sălbatic. Tata a fugit în garajul încins după ce l-au stropit cu apă. În câteva secunde, a ieșit, ținându-mă în brațe, fără suflare. Aveam pielea arsă peste tot, numai fața mi-a rămas neatinsă, probabil pentru că mi-am acoperit-o cu palmele. În câteva clipe, o salvare și pompierii au sosit. Am ajuns la spital. Trăiam!

M-au dus direct la sala de operație. Ore grele, chinuitoare. În final, un medic a venit la părinții mei:
Facem tot ce ne stă în puteri. Acum, copilul e în comă. Are o șansă la un milion să trăiască. Medicina, în cazul acesta, nu mai poate face nimic. Dacă va vrea cu adevărat să trăiască, poate că va săvârși o minune. Să vă rugați!

Ilie și Viorica au fugit din spital către biserica de la colț. A început să plouă cu spume, un potop parcă menită doar pentru ei. Uzi până la piele, au intrat pentru prima dată în viața lor în biserică. Era liniște, câțiva bătrâni se rugau. L-au găsit pe părintele Nicolae. Timizi și sfioși, s-au apropiat.
Părinte, copilul nostru, Damian, moare! Ce să facem? a strigat, printre lacrimi, mama.
Copiii mei, eu sunt părintele Nicolae. Vedeți? Numai când vă arde sufletul căutați pe Domnul Păcatele voastre cum sunt?
Nu am omorât pe nimeni, a răspuns tata cu vocea stinsă, evitând privirea părintelui.
Dar dragostea, Ilie? Pe ea de ce ați lăsat-o să moară între voi? Între bărbat și femeie ar trebui să nu încapi nici fir de ață, și la voi încape câte un trunchi de stejar! Vai de sufletul vostru… Rugați-vă, copiii mei, pentru sănătatea băiatului, lui Sfântul Nicolae! Dar nu uitați: totul e voia lui Dumnezeu. Roagă-te cu credință. Cu dragoste se repară orice! Nu vă răzvrătiți, altfel vă rătăciți sufletul. Îndreptați-vă!

Înmărmuriți, uzi și sleiți, părinții mei priveau cu dragoste spre icoana Sfântului Nicolae. Au îngenuncheat și s-au rugat, plângând, promițând marea cu sarea. Au rupt cu trecutul, cu toate ispitele. Totul s-a reevaluat, ca și cum ar fi trăit fiecare zi pentru prima dată.

A doua zi, medicul a sunat: Damian a ieșit din comă.
Au stat lângă patul meu, cu inima la gură. Când am deschis ochii, le-am zâmbit cu greu, trăgând de mine.
Vă rog, mamă, tată, nu vă despărțiți, am șoptit abia auzit.
Copil drag, de unde-ți vine așa gând? Suntem împreună, a spus mama, atingându-mi mâna blindă. Dar am tresărit dureros, și ea s-a tras înapoi.
Am văzut eu, mamă… Și copiii mei vor purta numele voastre.

Părinții s-au privit mirați, cu gândul că delirez. Nici nu mă puteam mișca! Era minunat că trăiam, asta conta.

Din acel moment, viața a intrat pe alt făgaș. Toată averea strânsă s-a dus pe doctori și tratamente: au vândut casa de la țară. Doare și acum că mașina și garajul au ars de tot atunci, altminteri poate mai aveam de unde strânge ceva pentru recuperarea mea. Însă ce conta: eram în viață! Bunicii și rudele au pus umărul la greul nostru. Familia s-a strâns mai tare ca niciodată.

Că doar și ziua cea mai lungă are un capăt.
Anul a trecut greu.
Am ajuns la centrul de recuperare. În sfârșit, puteam merge și mă puteam descurca singur. Acolo am cunoscut-o pe Sânziana. Era de vârsta mea și și ea trecuse prin foc: fața îi fusese arsă. După multe operații, Sânziana se rușina de sine, de cicatricile ei, nu se uita în oglindă, îi era frică. Dar avea o lumină interioară rară la oameni mari, o înțelepciune și fragilitate ce îți dădeau curaj să o ocrotești. Petreceam tot timpul împreună. Ne uneau durerile, suferințele, oboseala de la tratamente, teama în fața injecțiilor și a doctorilor, pilulele amare
Aveam atâtea de povestit încât nu ne săturam niciodată.

Anii au trecut. Eu și Sânziana am făcut o nuntă modestă. Ne-am ridicat împreună din cenușă, și, după o vreme, am adus pe lume doi copii frumoși: pe fetița Ancuța și, trei ani mai târziu, pe băiatul Eugen.

Când totul părea la locul lui, când, în sfârșit, familia putea respira liniștită, Ilie și Viorica s-au despărțit. Povara trecutului, vina și epuizarea din anii grei cu mine bolnav i-au rupt de tot. Sufletele lor secaseră. Se doreau liberi unul de celălalt.

Mama s-a mutat la sora ei, la marginea orașului. Înainte să plece, a trecut pe la biserică, să-i ceară binecuvântarea părintelui Nicolae. În ultimii ani, vizitase des biserica, mulțumindu-i părintelui pentru rugăciuni.
Mulțumește-i Domnului, Viorico, îi spunea mereu părintele.

El nu îi aproba plecarea;
Dacă simți că nu mai poți, du-te. Uneori, însingurarea folosește sufletului. Dar să te-ntorci! Soțul și soția sunt una, îi tot spunea el cu blândețe.

Tata a rămas singur în apartamentul gol. Noi, copiii, eram cu viețile noastre. Doar la nepoți veneau pe rând, să nu se vadă.
Într-un fel, liniștea asta așezată era bine-venită pentru toți…