– Pleacă de aici, măi! Ți-am spus să pleci! Ce tot te învârți pe-aici?! – Katerina Matveevna a trântit cu zgomot pe masă, sub umbra largă a unui măr, o farfurie mare cu plăcinte aburinde și l-a împins pe băiatul vecinilor. – Hai, ieși din curte! Oare când o să înceapă și maică-ta să aibă grijă de tine?! Nenorocitule! Uscat ca o trestie, Săndel, pe care nimeni nu-l striga pe nume, ci toți îl cunoșteau drept Greierașul, a aruncat o privire spre vecina cea ursuză și s-a târât încet spre pridvorul său. Casa cea mare, împărțită în mai multe apartamente, era locuită doar parțial. Aici trăiau, de fapt, două familii și jumătate: Pocotilă, Semen și Carpenco – adică Katia cu Săndel. Ultima familie era exact acea „jumătate” pe care ceilalți preferau să o ignore, atât timp cât nu exista vreo nevoie urgentă. Katia nu era considerată o persoană importantă, așa că nimeni nu își pierdea vremea cu ea. În afară de fiul său, Katia nu avea pe nimeni. Fără soț, fără părinți. Se descurca singură, cum putea și știa. Oamenii o priveau pieziș, dar rareori o deranjau, doar Săndel era mai mereu gonit de ceilalți, care, fără excepție, îi spuneau Greierașul, din cauza mâinilor și picioarelor lui subțiri, a capului prea mare, aninat pe un gât ca o tulpină firavă. Greierașul era tare urâțel, fricos, dar cu suflet bun. Nu putea trece pe lângă un copil care plângea, sărind mereu să îl mângâie, iar pentru asta lua adesea scatoalce de la mamele furioase, care nu voiau să vadă un „fioros” lângă odraslele lor. Cine era acel „Fioros”, Săndel habar nu avea la început. Apoi, mama i-a dăruit o carte despre o fetiță, Elisaveta, iar băiatul a înțeles repede de ce i se spunea așa. Nici nu s-a gândit măcar să se supere. Greierașul a fost convins că toți cei care îl poreclesc astfel au citit cartea și știu că „Fiorosul” era, de fapt, un personaj bun și deștept, care ajuta pe toată lumea și, la urmă, a ajuns conducătorul unui oraș frumos. Katia, când fiul ei i-a povestit concluziile lui, nu l-a contrazis. A considerat că nu-i nimic rău ca băiatul ei să aibă o părere mai bună despre oameni, decât sunt ei de fapt. Că doar lumea-i destul de plină de rău și, cu siguranță, fiul ei va avea timp să guste din amarele vieții. Să se bucure măcar de copilărie… Fiul său, Katia îl iubea mai presus de orice. L-a iertat tatălui lui Săndel lipsa de grijă și trădarea, și și-a acceptat destinul din momentul în care și-a luat pruncul în brațe în maternitate. S-a răstit la moașa care bombănea că „băiatul nu e ca toți copiii”. – Mai scorniți! Copilul meu e cel mai frumos din lume! – Cine vă contrazice? Deștept doar nu prea are șanse să fie… – Vom vedea noi! – Katia își mângâia pruncul și plângea. Doi ani de zile l-a purtat pe Săndel la doctori, până când aceștia au început să-i acorde atenția cuvenită. A făcut nenumărate drumuri până la oraș, strângându-și la piept băiatul înfășurat, tremurândă în autobuze vechi. Privirile miloase le ignora, iar dacă cineva încerca să-i bage mințile în cap, Katia se transforma într-o adevărată lupoaică: – Dă-ți tu copilul la casa de copii! Nu? Atunci nu vreau să aud de sfaturile tale! Știu eu ce e mai bine! Până la doi ani, Săndel a mai prins carne pe oase, s-a dezvoltat și aproape că nu se deosebea de ceilalți copii. Dar frumos nu a fost niciodată. Capul mare, puțin turtit, mânuțele și piciorușele subțiri și o slăbiciune pe care Katia încerca să o combată cu tot ce avea la îndemână. Își reducea totul de la gură, dar băiatului îi oferea ce era mai bun și sănătos, iar asta i-a îmbunătățit starea de sănătate. Chiar dacă arăta altfel, Săndel nu mai speria doctorii, care doar dădeau din cap mirați când vedeau cum Katia, subțirică și delicată, își ține Greierașul la piept. – Mame ca ea să le numeri pe degete! Să vezi, era să fie invalid, iar acum! Uită-te la el! Un erou! E isteț foc! – Da! Băiatul meu e așa! – Nu vorbim de băiat, Katia, ci de tine! Ești o mamă de toată lauda! Katia nu înțelegea pentru ce era lăudată. Nu e normal pentru o mamă să-și iubească și să-și îngrijească pruncul? Ce merit are? Așa e firesc să fie! Când a venit vremea să meargă la școală, Săndel știa să citească, să scrie și să socotească, însă se bâlbâia puțin. Din acest motiv, de multe ori abilitățile lui treceau neobservate. – Săndel, ajunge! Mulțumesc! – îl oprea învățătoarea, dând altui coleg șansa să citească mai departe. Apoi se plângea în cancelarie că băiatul era bun, dar greu de ascultat atunci când citea sau răspundea la lecții. Din fericire, dupa doi ani, profesoara s-a căsătorit și a intrat în concediu. Clasa lui Săndel a trecut la o altă învățătoare. Maria Ilie, bătrână, dar cu mână de fier, îi iubea pe copii ca în prima tinerețe. A observat repede firea lui Greierașul. A convins-o pe Katia să meargă la un logoped bun, iar de la Săndel a cerut să-i aducă temele scrise. – Scrii așa frumos și cu atâta înțelepciune! Îmi face mare plăcere să le citesc! Săndel înflorea la asemenea laude, iar Maria Ilie citea cu voce tare răspunsurile lui, subliniind mereu cât e de talentat. Katia plângea de recunoștință și ar fi sărutat mâinile care, parcă din întâmplare, ofereau atâta dragoste copilului ei. Maria Ilie însă refuza orice gest de recunoștință: – Poftim? Asta-i slujba mea! Copilul dumneavoastră e minunat! Îi va merge bine, veți vedea! La școală, Săndel fugea țopăind, spre amuzamentul vecinilor. – A! A pornit Greierașul nostru! Ne vine și nouă rândul la schimbare! Doamne, să vezi! Cum a putut natura asta să chinuie un copilaș! De ce l-a lăsat în viață? Katia, sigur că știa ce gândesc vecinii despre ea și băiatul ei. Dar nu era certăreață și considera că, dacă omului nu i s-a dat inimă și suflet, oricât ai încerca, nu-l faci „uman”. Așa că mai bine îți folosești timpul pentru lucruri cu adevărat folositoare: să-ți pui casa la punct, să plantezi o roză la poartă. Curtea mare, cu ronduri sub fiecare geam și o mică livadă în spate, nu era delimitată de nimeni, fiecare respecta regula nescrisă: „petecul” de lângă pridvor aparține apartamentului la care duc scările. Petecul Katiei era cel mai frumos. Aici înfloreau trandafiri, creștea un liliac mare, iar treptele le-a pavat cu bucăți de faianță pe care le ceruse directorului de la Căminul Cultural. S-a dus acolo după ce văzuse grămezi de bucăți aruncate, lucrau la renovare, și ele sclipeau în soare, ca niște comori dintr-un tărâm fermecat. – Dați-mi-le mie! – a intrat ea ca o vijelie la director. – Ce să-ți dau? – a privit-o mirat. – Faianța! Dați-mi-o, n-o las aici! Directorul s-a amuzat de dorința Katiei, dar a lăsat-o să ia cioburile. Și Katia, rugând vecinii de roabă, a migălit până seara târziu, alegând bucăți bune pentru visul ei. Apoi a traversat satul cu roaba în care stătea, mândru, Greierașul. – Ce face cu gunoaiele alea? – se mirau vecinele. Dar peste câteva săptămâni, au rămas cu gura căscată când au văzut cu ce transformase Katia acele cioburi fără valoare… Katia n-a văzut niciodată muzee, nici vreo catedrală bizantină. Dar gustul ei i-a șoptit cum să folosească ce îi picase în mână. Pridvorul decorat de ea a ajuns capodoperă, toată lumea din sat venea să-l admire. – Să tot privești! E un adevărat ședevr… Reacțiile vecinilor nu o interesau. Pentru Katia, cel mai frumos compliment a fost spus de fiul ei: – Mamă, cât de frumos e… Săndel, șezând pe trepte, își plimba degetul peste cioburi, urmând modelul mozaicului, topindu-se de fericire. Iar Katia iar plângea. Pentru că băiatul ei era fericit… Dar motive de bucurie nu prea avea în viață. La școală îl lăudau câteodată, mama mai făcea ceva gustos și-l mângâia spunându-i cât îl iubește. Iată-i toate bucuriile. Prieteni aproape că nu avea, pentru că nu ținea pasul cu băieții, iar fotbalul nu-l atrăgea. Nici fetițelor nu li se permitea să stea lângă el. Mai ales Clavdia, vecina cu trei nepoate de cinci, șapte și doisprezece ani, era răutăcioasă. – Să nu te apropii de ele! – îl amenința pe Greieraș. – N-ai tu noroc de asemenea chilipir! Ce îi trecea prin minte acelei femei cu păr ars de permanent, numai ea știa, dar Katia l-a sfătuit pe Săndel să nu-i stea în cale Clavdiei și să evite și nepoatele ei. – Ce să o necăjești? Se mai și îmbolnăvește… Greierașul a acceptat și nici când tunetul nu s-ar fi apropiat de vecină. Chiar și în ziua când Clavdia pregătea masa pentru sărbătoare, el doar trecea pe lângă curte, nu voia să se bage între veselia lor. – Of, păcatele mele! – a zis Clavdia, acoperind o farfurie cu un ștergar brodat. – O să zică lumea că-s zgârcită! Stai că vin! S-a aplecat, a ales câteva plăcinte și l-a ajuns din urmă pe baiețel: – Ia-le! Și să nu te văd în curte! Avem serbare azi! Stai frumos la tine acasă până vine mama ta! Înțeles? Săndel a dat din cap, mulțumind pentru plăcinte, dar Clavdia deja nu-l mai băga în seamă. Era pe cale să-i vină toată familia la masă, s-o felicite pe cea mai mică și iubită nepoată, Silvica. Nu-i lipsea deloc băiatul acela slab, cu capul mare! N-are ce speria copiii cu ochii lui bulbucați! O să nu poată dormi după! Of, cum a tot încercat să o convingă pe Katia să renunțe la el: – Ce-ți trebuie, Katia, copilul ăla? Unde crezi că ai să-l duci? Are să ajungă vai de capul lui! – M-ați văzut vreodată cu paharul în mână? – Katia răspundea pe loc. – Asta nu înseamnă nimic! Cu sărăcia asta, și tu, și el, încotro o luați? N-ai avut nici tu, nici părinții tăi, ce să-i dai! Nici n-ați știut ce e dragostea de mamă! Cum să chinui copilul așa? Scapă de el, cât mai ai timp! Katia n-a mai salutat-o pe Clavdia de-atunci. Mergea țanțoșă, cu burta mare, ciudată, și nici nu se uita către vecina vorbăreață. – Ce te răstești la mine, fată prostuță? Eu îți vreau binele! – clătina Clavdia din cap în urmă-i. – Binele dumitale miroase urât! Eu am grețuri! – zicea Katia și își mângâia burtica, liniștindu-l pe Greierașul ei nenăscut. – Nu te teme, puiule! Nimeni nu o să te atingă! Despre ce s-a petrecut și cine a îndrăznit să-l rănească în cei aproape opt ani, Greierașul nu-i povestea mamii niciodată. Îi părea rău de ea… Dacă era jignit tare, plângea în taină într-un colț, dar tăcea. Știa că mama s-ar fi necăjit și mai tare ca el. Necazurile treceau peste el ca apa peste rață, nu-i rămânea nici amărăciune, nici ură. Lacrimile de copil curățau totul din sufletul lui Săndel, și după jumătate de oră nici nu-și mai amintea cine și ce i-a spus. Doar se mira de oamenii mari, care nu înțelegeau atât de simplu lucru. Fără supărare și fără ură trăiești mult mai ușor… Pe Clavdia Matveevna, Săndel nu o mai temea de mult, dar nici n-o iubea. Ori de câte ori îl amenința sau îl rănea cu vorbe tăioase, fugea cât îl țineau picioarele, să nu-i audă ochii răi sau vorbele ascuțite. Dacă ar fi întrebat-o cineva pe Greieraș ce părere are despre tot ce se întâmplă, Clavdia ar fi rămas uimită. Greierașul o compătimea. Din toată inima, așa cum numai el știa. Îi părea rău de femeia care-și pierdea minutele prețioase pe supărare. Minutele, Săndel le prețuia mai mult ca orice pe lume. A înțeles de timpuriu că nu există ceva mai valoros, și nici nu poate exista. Totul se poate recupera în viață, numai timpul – nu! – Tic-tac! – zice ceasul. Și gata… Minutul s-a dus! Poți să-l alergi – nu-l mai prinzi! A dispărut… Nu-l mai aduci înapoi! Nu-l cumperi, oricât ai plăti, nici pe cea mai frumoasă hârtie colorată de la bomboane. Doar oamenii mari nu pricep asta… Cocoțat pe pervazul camerei, Săndel mânca plăcinta și privea cum copiii se joacă pe pajiștea din spate. Silvica, sărbătorita, se fugărea veselă într-o rochiță roz, iar Săndel o privea hipnotizat, imaginându-și că-i ba o prințesă, ba o zână zburătoare. Oamenii mari sărbătoreau la masă, în fața casei Clavdiei, iar copiii, după ce s-au jucat puțin, au alergat cu mingea spre fântâna veche, unde pajiștea era mai mare. Cum a dat cu ochii de lipsa Silvichei de pe pajiște, Săndel s-a topit de groază. Silvica nu era acolo… Săndel a țâșnit repede pe prispa casei sale. Ajungea o clipă să vadă că nici la petrecere nu era… Nu știa de ce nu i-a trecut prin minte să cheme ajutor. Pur și simplu s-a repezit spre fundul curții, spre fântâna veche. Pe copii nu-i interesa ce face Silvica, nici nu au observat când a dispărut. Nici nu au văzut când Greierașul s-a aplecat peste marginea fântânii și a strigat: – Stai lipită de margine! De teamă să nu o lovească, Săndel s-a lăsat peste marginea fântânii, și s-a lăsat în întuneric. A sărit în fântână conștient că pentru Silvica fiecare clipă conta. Înota n-a învățat nici ea… Asta știa sigur Greierașul, o văzuse la scăldat, la iaz, pe Clavdia încercând să-i învețe. Mică, zgribulită, fetița s-a prins cu putere de umerii lui subțiri. – Gata! Nu te teme! Sunt cu tine! – i-a cuprins gâtul așa cum îl învățase mama. – Ține-te! O să strig după ajutor! Degetele îi lunecau pe buștenii umezi ai fântânii, Silvica o trăgea în jos, dar tot a reușit să strige cât de tare a putut: – Ajutor! Nu știa dacă îl va auzi cineva, dacă mai are putere să reziste până vin oamenii mari. Nu știa nimic… Știa un singur lucru: fata aceea mică, care semăna a zâniță, trebuie să trăiască! Căci și frumusețea, ca și clipele, sunt rare pe lume. I-a auzit cineva strigătul, dar nu imediat. Clavdia, scoțând o tavă mare cu friptură, a privit în jur și a înmărmurit: – Unde-i Silvica? Oaspeții, amețiți, n-au priceput imediat ce voia gazda. Dar când a început să țipe atât de tare, s-a panicat toată curtea. Și Greierașul a strigat încă de două ori, tot mai slab: – Mamă… Iar Katia, care venea în fugă de la muncă, a simțit deodată că trebuie să alerge de parcă i-ar fi dat viața fiului ei. A intrat în curte chiar când Clavdia se ținea de inimă, căzând pe scările Katiai. Fără să înțeleagă ce se întâmplă, Katia a fugit la fundul curții, unde de obicei stătea Săndel, și a auzit glasul fiului: – Sunt aici, mamă! Nu i-a trebuit să ghicească de unde vine vocea. S-a temut mereu de fântâna veche, a făcut plângeri la primărie să o astupe, măcar să o acopere, dar nu a ascultat-o nimeni. Gardul subțire făcut de ea nu era o apărare… Nu era timp de gândit. Katia a rupt la fugă spre casă, a apucat funia cu care întindea rufe și, ieșind pe poartă, a strigat: – Repede, după mine! Țineți-o! Din fericire, un ginere de-al Clavdiei era într-atât de treaz încât să priceapă: a legat repede capătul de Katia: – Hai, eu te țin! Silvica a scos-o repede. Fetița s-a agățat de gâtul ei și s-a lăsat moale, Katia aproape a leșinat de spaimă. Pe Săndel nu-l găsea în întuneric, oricum încerca… Atunci s-a rugat la Dumnezeu, ca și-n maternitate: – Doamne! Nu-l lua! Căutând cu mâinile în apă, minutele i se păreau veacuri, de teamă și disperare. Dar nu putea ceda. – Te rog… Ceva rece, subțire, i-a atins mâna. Katia a tras darul apei și și-a scos fiul, abia îndrăznind să creadă că trăiește. A strigat: – Trageți! Și, când se înălța peste apă, a auzit un glas răgușit: – Mamă… În sat, Săndel, după aproape două săptămâni de spital, s-a întors erou. Silvica a fost externată mai devreme, speriată, dar aproape nevătămată, în afară de niște zgârieturi. Săndel a pățit mult mai mult. Mâna ruptă, respirație grea, dar mama era cu el, iar frica pentru Silvica a trecut. Se bucura de gândul că revine acasă, la cărțile și motanul lui. – Copile, ce ai făcut pentru noi! Dacă nu erai tu… – plângea Clavdia, îmbrățișându-l pe băiat. – Ce vrei tu îți dau! – De ce? – îi zâmbea Greierașul. – Am făcut ce trebuia. Nu sunt eu bărbat? Clavdia l-a mai strâns odată la piept, fără să știe că acest băiat firav avea să conducă, peste ani, un TAB burdușit cu răniți, sub bombe și foc. Și, fără să întrebe pe cine ajută, avea să aline viața celor care, ca el odinioară, vor striga… „mamă”. Și la întrebarea dacă nu cumva viața a fost nedreaptă cu el, Greierașul va răspunde doar atât: – Sunt medic. Așa se face. Trebuie să trăim. E bine așa! *** Dragi cititori, Dragostea de mamă nu cunoaște limite. Katia, în ciuda greutăților și a prejudecăților, și-a iubit fiul fără margini. Devotamentul și credința ei l-au transformat într-un om nobil, deștept. E o poveste despre forța neînfrântă a iubirii. Adevăratul erou trăiește în suflet: Săndel, cel urâțel la chip, a dat dovadă de curaj și bunătate, sărind fără ezitare să salveze o copilă din fântână. Fapta lui, și nu înfățișarea, l-a definit. Dovedește că bunătatea, curajul și milostenia măsoară adevărata valoare a omului. Vecinii care îi disprețuiau pe Katia și pe fiul ei au fost siliți să recunoască onoarea lor după gestul eroic al lui Săndel. Povestea arată că prejudecățile se destramă în fața virtuților, iar lecția supremă e putința de a ierta, de a nu purta ură și de a proceda corect, chiar dacă viața te-a nedreptățit. Cum a spus Săndel: „Sunt medic. Așa trebuie. Trebuie să trăim. Așa e bine!” Această poveste ne inspiră să ne amintim că omenia și compasiunea înving mereu răutatea și indiferența, iar adevărata frumusețe vine din suflet. Vă invităm la reflecție: Credeți că bunătatea, în ciuda tuturor greutăților, găsește până la urmă calea și schimbă lumea în bine? Ce exemple din viața voastră confirmă că aparențele înșală, iar adevărata bogăție a unui om e sufletul său?

Ia și pleacă de aici! Ți-am zis să nu te mai învârți pe-aici! tușea și bombănea tanti Viorica Mărcuța, trântind pe masa din curte, sub mărul cel mare, o farfurie doldora cu plăcinte aburinde și împingându-l ușor pe băiatul vecinilor. Hai, dispari! Te-aș întreba când are de gând să-ți pună maică-ta capul pe umeri! Leneșul dracului!

Băietul, slab ca o așchie și cu numele pierdut demult pentru toată lumea căci de multă vreme i se spunea doar Gălușcă , aruncă o privire iscoditoare spre vecina aspră, apoi se tot târâi până pe prispa casei.

Casa mare, transformată odinioară în locuințe pentru trei familii, era locuită doar pe jumătate. De fapt, doar două familii și jumătate dădeau viață locului: Leusteanu, Ursu și Neaga adică Ana cu fi-su.

Ana cu fiul ei reprezentau jumătatea aceea, pe care toți preferau s-o ignore atât cât se putea, doar dacă nu apărea vreo nevoie urgentă. Nici Anei nimeni nu-i dădea prea mare importanță, iar timpul parcă nici nu merita risipit pe ea.

În afară de băiatul ei, Ana nu avea pe nimeni nici soț, nici părinți rămași. Se zbătea cât putea și cum putea, și oricât o ocoleau cu privirea, nu o prea băgau în seamă, doar uneori, mai fugăreau pe Gălușcă, numit așa pentru că era țapăn și subțire cu niște mâini și picioare lungi, ca niște tije, iar capul i se legăna pe un gât subțire chiar ca o gălușcă pe ață!

Gălușcă nu era nici chipeș, nici curajos, dar era una dintre cele mai bune inimi pe care le puteai întâlni. Nu lăsa niciodată un copil să plângă neconsolat, alergând imediat să aline flecărelile oricăruia, chiar dacă pentru asta primea câte o mustrare zdravănă de la câte-o mamă cu pretenții, care nu-l voia pe lângă odorul său pe Sperietoarea-vecinului.

Pe la început nici nu știa cine este Sperietoarea, până când mama i-a adus o carte cu Făt-Frumos și Ileana Cosânziana, și a înțeles că, de fapt, oamenii îi găseau asemănarea cu un personaj naiv, dar bun și isteț.

Pe Gălușcă nu l-a deranjat niciodată porecla. S-a gândit că dacă lumea l-a citit pe Făt-Frumos, atunci știe că Sperietoarea era bun și săritor, și a ajuns până la urmă să conducă un oraș minunat!

Când a povestit asta Anei, mama nu l-a contrazis, gândindu-se că nu-i rău ca băiatul ei să creadă mult mai bine despre lume decât ar fi cazul.

Oricum, răul vine de la sine și copilul tot are timp să guste amărăciunea vieții. Măcar copilăria să și-o trăiască liniștit.

Ana și-a iubit copilul cu o dragoste nemărginită. Iertându-i tatălui lipsa și trădarea, Ana i-a luat soarta în mâini când abia ieșise din maternitate și a pus-o la punct pe moașa care șușotea: că băiatul nu-i tocmai ca lumea.

Lăsați, nu mai născociți! Băiatul meu e cel mai frumos copil din lume!

Nu-ți zicem nimic, dar să nu te aștepți să fii și deștept

Asta vom vedea! și Ana îi mângâia fruntea în timp ce plângea în tăcere.

Primii doi ani și-a purtat băiatul pe la toți doctorii și a reușit ca pentru Gălușcă să se miște lumea. Se zbătea cu autobuzul hodorogit până la oraș, strângându-l la piept, înfofolit ca o boabă de porumb.

La privirile pline de milă, Ana nici nu se uita. Dacă cineva încerca să-i țină lecții, scotea colții:

Du-ți copilul tău la casa de copii! Nu? Atunci lasă-mă în pace! Știu eu mai bine ce să fac!

Până la doi ani, Ionel că așa îi era numele de botez, Ion Neaga s-a dezvoltat și nu părea mai prejos decât ceilalți copii, chiar dacă nu era deloc chipeș: cap mare, puțin turtit, mâini subțiri, picioare la fel, iar slăbiciunea băiatului o preocupa pe Ana din toate puterile.

Își tăia din tot, doar ca băiatul să aibă parte de ce era mai bun. Pe cât putea, Ionel era sănătos, iar doctorii abia dacă își mai făceau probleme legate de el. Se minunau doar de câtă dragoste și curaj stă în pieptul unei femei ca Ana pentru băiatul ei, poreclit de lumea satului Gălușcă.

Mamă ca tine să tot fie! Era să-i amenințe infirmitatea, și-acum, uite-l! Erou e!

Normal! E băiatul meu, altcumva nici nu poate fi!

Nu-i vorba de el, Ană dragă, de tine e vorba! Tu ești EROINĂ!

Ana dădea din umeri, gândind că ce face ea este exact ce ar trebui să facă orice mamă. Iubea normal, cu toată ființa ei.

La școală, Ionel citea, scria și socotea, doar că mai bâlbâia vorbele, și asta îi cam știrbea din strălucire.

Ionel, ajunge! Mulțumim! îl oprea învățătoarea, pasând lectura altora. Apoi, printre dascăli, se plângea că băiatul e talentat, dar să-l asculți, nu apuci… Noroc că doamna aceea nu a rămas mult la școală s-a măritat și clasa lui Ionel a trecut la dna Maria Iftime.

Maria era cam bătrână, dar bunătatea nu i-o lua nimeni și nu uitase dragostea pentru copii. Când a văzut cum e cu Gălușcă, a vorbit cu Ana să-l ducă la logoped, iar temele le primea, așa, scrise.

Tu scrii nemaipomenit! Cu plăcere citesc ce îmi predai! îl lăuda doamna Maria.

Ionel se umplea de bucurie de fiecare dată, iar Ana ar fi căzut în genunchi de recunoștință, dacă n-ar fi împiedicat-o Maria:

Hai, nu-ți mai bate capul! E datoria mea! Și băiatul e minunat: totul va fi bine, să vezi!

La școală, Gălușcă tropăia de bucurie, iar vecinii zâmbeau, văzându-l cum sară.

Sări, măi Gălușcă, să ne săruți și pe noi! Păcat de copilul ăsta, mama lui nature nu s-a milostivit cu el… Mai bine nu-l făcea!

Ana auzea toate astea, dar nu se certa cu nimeni. Gândea doar că nu poți să ceri de la cineva să fie om, când nu-l are Domnul făcut cu suflet și inimă.

Mai bine să-și petreacă timpul cu folos, aranjând casa sau plantând încă o tufă de trandafiri lângă scară.

Curtea, cu flori pe la fiecare fereastră și un micuț livezișor în spate, nici nu fusese vreodată împărțită. Fiecare ținea la colțul lui de la poartă, după capul scării la apartament.

Colțul Anei era cel mai frumos: trandafiri, un liliac bătrân și, pe trepte, mozaic din faianță spartă, cărată acasă de la Casa de Cultură, unde le-a cerut directorului să-i dea resturile.

Pe ce le vrei, femeie? a râs acela. Ia-le!

Și Ana a ales, cu spatele cam cocoșat după o zi întreagă, bucățile care i-au plăcut și, mândră, a străbătut satul împingând roaba, cu Gălușcă zâmbind larg în ea.

Vecinele râdeau: Ce vrea femeia asta cu toate cioburile?

După ceva vreme, au rămas fără grai când au văzut ce podeț minunat a amenajat Ana. Curtea se umplea de copii ca la muzeu.

Ana nu dădea doi bani pe ce vorbea lumea. Cel mai important: când fiul ei i-a spus, Mamă, cât de frumos e… și a pipăit modelul cu degețelele, Ana iar s-a pornit pe plâns.

Pentru Gălușcă, fericirea era rară: o laudă la școală, o prăjitură bună de la mama, o mângâiere caldă și un Ești cel mai bun, puiule! și altă bucurie nu-i trebuia.

Prieteni nu avea prea mulți, că nu ținea pasul cu băieții și cu mingea. Citea mai degrabă decât să alerge. Fetele erau ținute la distanță zdravăn de vecina Viorica cu trei nepoate: cinci, șapte și doisprezece ani.

Nici să nu te gândești să te apropii! Nu-s pentru tine, băiete! își strângea pumnul tanti Viorica.

Ce avea în cap? Nimeni nu știa bine, dar Ana l-a sfătuit pe Ionel să stea la distanță.

Să nu o necăjești. Se și îmbolnăvește de nervi…

și Gălușcă, ascultător, nu s-a apropiat niciodată nici măcar când doamna Viorica pregătea petrecerea. Doar trecea pe lângă, fără să vrea să se bage.

Dar când și-a dat seama că Viorica tot îl ținea minte, s-a trezit cu două plăcinte în față.

Poftim, ia-le și dispari! E sărbătoare! Stai la casa ta până vine mama! Ai înțeles?

Gălușcă i-a mulțumit, dar pe tantia nu o interesa. Treburile de sărbătoare băteau orice altceva. Urma ziua celei mai mici și dragi nepoate, Sabina, și Viorica nu voia s-o strice. Nici urmă de Ionel cu capul cel mare și trup firav nevoie de el ca de o spărtură-n gard!

Ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi, n-o să uite nimeni. Copiii alergau și țipau pe pajiștea din spatele casei, lângă fântână, iar Sabina, în rochița ei roz, plutea ca o zână. Gălușcă, cu ochii mari uitându-se la ea, îi dădea dreptate mamei care-i citea povești.

La fântână era pericol: Ana îi tot zicea lui Ionel să nu se apropie bârnele erau putrede și nu ştia nimeni câtă apă mai stă sub ele.

Când Sabina a dispărut de lângă fântână, Ionel a simțit un fior în suflet. S-a uitat, nu era. S-a uitat la masă nici acolo!

Nimeni n-a sesizat dispariția decât el. Ceva l-a făcut să fugă direct spre camera mamei, de unde se vedea totul pe geam. Și când a văzut acolo un abis de deznădejde Sabina nu era nicăieri a simțit fiori printre degete.

N-a mai gândit. A sărit pe ușă, nici măcar nu s-a oprit s-o audă pe Viorica urlând după el. Copiii alergau pe câmp, dar el alergă la fântână. Aproape de marginea putredă, s-a aruncat în genunchi și a strigat:

Ține-te bine! Vin!

Nu se gândea că se poate întâmpla ceva rău. A sărit în fântână, conștient că Sabina nu știa să înoate ce-a învățat din vacanțele la Prut, tot la gâlceava bunicii pe capul ei, nu era de ajuns.

A scos-o cu greu din apă, iar ea s-a agățat cu forță de gâtul lui, udă, tremurândă.

Nu-i nimic, sunt cu tine! Ține-te de mine! Strig eu după ajutor!

Deasupra, toată lumea nu știa ce să creadă. Viorica, când a văzut că îi lipsește nepoata, aproape a leșinat. Oaspeții nu pricepeau, așa că toți s-au riorientat spre strigătul salvator:

Ajutor!

Nu știa dacă îl aude cineva. Nu știa dacă mai poate ține Sabina la suprafață până vine ajutorul. Știa doar că nu putea renunța.

Ana, întorcându-se pe fugă de la lucru, a simțit ceva, ca o neliniște care a împins-o să fugă și mai tare, chelălăind cu vântul.

Când a ajuns, l-a auzit clar pe fiul ei chemând-o:

Aici, mamă!

Nu era timp de gândit. Ana a pus mâna pe funia de pus rufele la uscat, iar unul din ginerii Vioricăi, mai treaz decât ceilalți, a legat-o repede pe Ana și a ținut de capătul funiei:

Hai, că te țin!

În câteva secunde, Ana a scos-o pe Sabina din apă, iar fata, cuprinsă de sperietură, s-a agățat și a adormit pe gâtul femeii.

După ce toți se liniștiseră cât de cât, Ana a mai scos și pe Gălușcă. Când l-a tras afară, murdar și vânăt, el a spus abia șoptit:

Mamă…

Ionel a stat aproape două săptămâni în spital la Chișinău. Sabina și-a revenit mai repede, doar cu niște zgârieturi și rochița ruptă.

Ionel însă a avut mâna ruptă, a tras frig și a respirat viscol, dar mama l-a ținut mereu aproape, iar vizitele Sabinei și ale părinților ei l-au bucurat. Știa că binele făcut nu se uită.

Copil drag, Doamne, nici nu vreau să mă gândesc ce se întâmpla dacă nu erai tu! plângea Viorica, strângându-l la piept. Ți-aș da orice!

Dar de ce? a ridicat el din umeri. Am făcut ce trebuia. Numa nu sunt bărbat?

Viorica a rămas mută. Nu știa că, după ani, Gălușcă cel slab și cu oase subțiri, să-i rămână porecla, va salva vieți răniților din războiul de la graniță, fără să întrebe cine și de unde vine. Va ajuta mereu oricine va rosti cuvântul mamă.

Sunt medic. Așa trebuie. Să trăiești corect așa e firesc!

***

Vezi tu dragostea de mamă nu are nici limite, nici sfârșit.

Ana, în ciuda tuturor greutăților și prejudecăților, și-a iubit băiatul fără margini. Iar credința și implicarea ei l-au făcut să devină OM.

Un erou nu e cel cu mușchi sau față frumoasă, ci cel care face ce trebuie, indiferent de tot. Și așa a făcut Ionel și-a arătat curajul când nimeni nu se aștepta.

Vecinii, spectatorii de pe margine, au trebuit să-și înghită vorbele. Până la urmă, contează ce ai în suflet, nu ce crede lumea.

Poți ierta, poți face bine, poți rămâne OM chiar dacă lumea s-a purtat urât. Așa a spus și Ionel: Sunt doctor. Asta e datoria. Să fii om e un rost.

Și de aici poate înveți și tu, dragul meu, că omenia vine din suflet, nu din față sau haine.

Te las și te întreb: tu crezi că binele chiar schimbă lumea, oricât de greu ar fi? N-ai și tu o poveste în care un om a arătat că sufletul e tot ce contează cu adevărat?

Оцініть статтю
– Pleacă de aici, măi! Ți-am spus să pleci! Ce tot te învârți pe-aici?! – Katerina Matveevna a trântit cu zgomot pe masă, sub umbra largă a unui măr, o farfurie mare cu plăcinte aburinde și l-a împins pe băiatul vecinilor. – Hai, ieși din curte! Oare când o să înceapă și maică-ta să aibă grijă de tine?! Nenorocitule! Uscat ca o trestie, Săndel, pe care nimeni nu-l striga pe nume, ci toți îl cunoșteau drept Greierașul, a aruncat o privire spre vecina cea ursuză și s-a târât încet spre pridvorul său. Casa cea mare, împărțită în mai multe apartamente, era locuită doar parțial. Aici trăiau, de fapt, două familii și jumătate: Pocotilă, Semen și Carpenco – adică Katia cu Săndel. Ultima familie era exact acea „jumătate” pe care ceilalți preferau să o ignore, atât timp cât nu exista vreo nevoie urgentă. Katia nu era considerată o persoană importantă, așa că nimeni nu își pierdea vremea cu ea. În afară de fiul său, Katia nu avea pe nimeni. Fără soț, fără părinți. Se descurca singură, cum putea și știa. Oamenii o priveau pieziș, dar rareori o deranjau, doar Săndel era mai mereu gonit de ceilalți, care, fără excepție, îi spuneau Greierașul, din cauza mâinilor și picioarelor lui subțiri, a capului prea mare, aninat pe un gât ca o tulpină firavă. Greierașul era tare urâțel, fricos, dar cu suflet bun. Nu putea trece pe lângă un copil care plângea, sărind mereu să îl mângâie, iar pentru asta lua adesea scatoalce de la mamele furioase, care nu voiau să vadă un „fioros” lângă odraslele lor. Cine era acel „Fioros”, Săndel habar nu avea la început. Apoi, mama i-a dăruit o carte despre o fetiță, Elisaveta, iar băiatul a înțeles repede de ce i se spunea așa. Nici nu s-a gândit măcar să se supere. Greierașul a fost convins că toți cei care îl poreclesc astfel au citit cartea și știu că „Fiorosul” era, de fapt, un personaj bun și deștept, care ajuta pe toată lumea și, la urmă, a ajuns conducătorul unui oraș frumos. Katia, când fiul ei i-a povestit concluziile lui, nu l-a contrazis. A considerat că nu-i nimic rău ca băiatul ei să aibă o părere mai bună despre oameni, decât sunt ei de fapt. Că doar lumea-i destul de plină de rău și, cu siguranță, fiul ei va avea timp să guste din amarele vieții. Să se bucure măcar de copilărie… Fiul său, Katia îl iubea mai presus de orice. L-a iertat tatălui lui Săndel lipsa de grijă și trădarea, și și-a acceptat destinul din momentul în care și-a luat pruncul în brațe în maternitate. S-a răstit la moașa care bombănea că „băiatul nu e ca toți copiii”. – Mai scorniți! Copilul meu e cel mai frumos din lume! – Cine vă contrazice? Deștept doar nu prea are șanse să fie… – Vom vedea noi! – Katia își mângâia pruncul și plângea. Doi ani de zile l-a purtat pe Săndel la doctori, până când aceștia au început să-i acorde atenția cuvenită. A făcut nenumărate drumuri până la oraș, strângându-și la piept băiatul înfășurat, tremurândă în autobuze vechi. Privirile miloase le ignora, iar dacă cineva încerca să-i bage mințile în cap, Katia se transforma într-o adevărată lupoaică: – Dă-ți tu copilul la casa de copii! Nu? Atunci nu vreau să aud de sfaturile tale! Știu eu ce e mai bine! Până la doi ani, Săndel a mai prins carne pe oase, s-a dezvoltat și aproape că nu se deosebea de ceilalți copii. Dar frumos nu a fost niciodată. Capul mare, puțin turtit, mânuțele și piciorușele subțiri și o slăbiciune pe care Katia încerca să o combată cu tot ce avea la îndemână. Își reducea totul de la gură, dar băiatului îi oferea ce era mai bun și sănătos, iar asta i-a îmbunătățit starea de sănătate. Chiar dacă arăta altfel, Săndel nu mai speria doctorii, care doar dădeau din cap mirați când vedeau cum Katia, subțirică și delicată, își ține Greierașul la piept. – Mame ca ea să le numeri pe degete! Să vezi, era să fie invalid, iar acum! Uită-te la el! Un erou! E isteț foc! – Da! Băiatul meu e așa! – Nu vorbim de băiat, Katia, ci de tine! Ești o mamă de toată lauda! Katia nu înțelegea pentru ce era lăudată. Nu e normal pentru o mamă să-și iubească și să-și îngrijească pruncul? Ce merit are? Așa e firesc să fie! Când a venit vremea să meargă la școală, Săndel știa să citească, să scrie și să socotească, însă se bâlbâia puțin. Din acest motiv, de multe ori abilitățile lui treceau neobservate. – Săndel, ajunge! Mulțumesc! – îl oprea învățătoarea, dând altui coleg șansa să citească mai departe. Apoi se plângea în cancelarie că băiatul era bun, dar greu de ascultat atunci când citea sau răspundea la lecții. Din fericire, dupa doi ani, profesoara s-a căsătorit și a intrat în concediu. Clasa lui Săndel a trecut la o altă învățătoare. Maria Ilie, bătrână, dar cu mână de fier, îi iubea pe copii ca în prima tinerețe. A observat repede firea lui Greierașul. A convins-o pe Katia să meargă la un logoped bun, iar de la Săndel a cerut să-i aducă temele scrise. – Scrii așa frumos și cu atâta înțelepciune! Îmi face mare plăcere să le citesc! Săndel înflorea la asemenea laude, iar Maria Ilie citea cu voce tare răspunsurile lui, subliniind mereu cât e de talentat. Katia plângea de recunoștință și ar fi sărutat mâinile care, parcă din întâmplare, ofereau atâta dragoste copilului ei. Maria Ilie însă refuza orice gest de recunoștință: – Poftim? Asta-i slujba mea! Copilul dumneavoastră e minunat! Îi va merge bine, veți vedea! La școală, Săndel fugea țopăind, spre amuzamentul vecinilor. – A! A pornit Greierașul nostru! Ne vine și nouă rândul la schimbare! Doamne, să vezi! Cum a putut natura asta să chinuie un copilaș! De ce l-a lăsat în viață? Katia, sigur că știa ce gândesc vecinii despre ea și băiatul ei. Dar nu era certăreață și considera că, dacă omului nu i s-a dat inimă și suflet, oricât ai încerca, nu-l faci „uman”. Așa că mai bine îți folosești timpul pentru lucruri cu adevărat folositoare: să-ți pui casa la punct, să plantezi o roză la poartă. Curtea mare, cu ronduri sub fiecare geam și o mică livadă în spate, nu era delimitată de nimeni, fiecare respecta regula nescrisă: „petecul” de lângă pridvor aparține apartamentului la care duc scările. Petecul Katiei era cel mai frumos. Aici înfloreau trandafiri, creștea un liliac mare, iar treptele le-a pavat cu bucăți de faianță pe care le ceruse directorului de la Căminul Cultural. S-a dus acolo după ce văzuse grămezi de bucăți aruncate, lucrau la renovare, și ele sclipeau în soare, ca niște comori dintr-un tărâm fermecat. – Dați-mi-le mie! – a intrat ea ca o vijelie la director. – Ce să-ți dau? – a privit-o mirat. – Faianța! Dați-mi-o, n-o las aici! Directorul s-a amuzat de dorința Katiei, dar a lăsat-o să ia cioburile. Și Katia, rugând vecinii de roabă, a migălit până seara târziu, alegând bucăți bune pentru visul ei. Apoi a traversat satul cu roaba în care stătea, mândru, Greierașul. – Ce face cu gunoaiele alea? – se mirau vecinele. Dar peste câteva săptămâni, au rămas cu gura căscată când au văzut cu ce transformase Katia acele cioburi fără valoare… Katia n-a văzut niciodată muzee, nici vreo catedrală bizantină. Dar gustul ei i-a șoptit cum să folosească ce îi picase în mână. Pridvorul decorat de ea a ajuns capodoperă, toată lumea din sat venea să-l admire. – Să tot privești! E un adevărat ședevr… Reacțiile vecinilor nu o interesau. Pentru Katia, cel mai frumos compliment a fost spus de fiul ei: – Mamă, cât de frumos e… Săndel, șezând pe trepte, își plimba degetul peste cioburi, urmând modelul mozaicului, topindu-se de fericire. Iar Katia iar plângea. Pentru că băiatul ei era fericit… Dar motive de bucurie nu prea avea în viață. La școală îl lăudau câteodată, mama mai făcea ceva gustos și-l mângâia spunându-i cât îl iubește. Iată-i toate bucuriile. Prieteni aproape că nu avea, pentru că nu ținea pasul cu băieții, iar fotbalul nu-l atrăgea. Nici fetițelor nu li se permitea să stea lângă el. Mai ales Clavdia, vecina cu trei nepoate de cinci, șapte și doisprezece ani, era răutăcioasă. – Să nu te apropii de ele! – îl amenința pe Greieraș. – N-ai tu noroc de asemenea chilipir! Ce îi trecea prin minte acelei femei cu păr ars de permanent, numai ea știa, dar Katia l-a sfătuit pe Săndel să nu-i stea în cale Clavdiei și să evite și nepoatele ei. – Ce să o necăjești? Se mai și îmbolnăvește… Greierașul a acceptat și nici când tunetul nu s-ar fi apropiat de vecină. Chiar și în ziua când Clavdia pregătea masa pentru sărbătoare, el doar trecea pe lângă curte, nu voia să se bage între veselia lor. – Of, păcatele mele! – a zis Clavdia, acoperind o farfurie cu un ștergar brodat. – O să zică lumea că-s zgârcită! Stai că vin! S-a aplecat, a ales câteva plăcinte și l-a ajuns din urmă pe baiețel: – Ia-le! Și să nu te văd în curte! Avem serbare azi! Stai frumos la tine acasă până vine mama ta! Înțeles? Săndel a dat din cap, mulțumind pentru plăcinte, dar Clavdia deja nu-l mai băga în seamă. Era pe cale să-i vină toată familia la masă, s-o felicite pe cea mai mică și iubită nepoată, Silvica. Nu-i lipsea deloc băiatul acela slab, cu capul mare! N-are ce speria copiii cu ochii lui bulbucați! O să nu poată dormi după! Of, cum a tot încercat să o convingă pe Katia să renunțe la el: – Ce-ți trebuie, Katia, copilul ăla? Unde crezi că ai să-l duci? Are să ajungă vai de capul lui! – M-ați văzut vreodată cu paharul în mână? – Katia răspundea pe loc. – Asta nu înseamnă nimic! Cu sărăcia asta, și tu, și el, încotro o luați? N-ai avut nici tu, nici părinții tăi, ce să-i dai! Nici n-ați știut ce e dragostea de mamă! Cum să chinui copilul așa? Scapă de el, cât mai ai timp! Katia n-a mai salutat-o pe Clavdia de-atunci. Mergea țanțoșă, cu burta mare, ciudată, și nici nu se uita către vecina vorbăreață. – Ce te răstești la mine, fată prostuță? Eu îți vreau binele! – clătina Clavdia din cap în urmă-i. – Binele dumitale miroase urât! Eu am grețuri! – zicea Katia și își mângâia burtica, liniștindu-l pe Greierașul ei nenăscut. – Nu te teme, puiule! Nimeni nu o să te atingă! Despre ce s-a petrecut și cine a îndrăznit să-l rănească în cei aproape opt ani, Greierașul nu-i povestea mamii niciodată. Îi părea rău de ea… Dacă era jignit tare, plângea în taină într-un colț, dar tăcea. Știa că mama s-ar fi necăjit și mai tare ca el. Necazurile treceau peste el ca apa peste rață, nu-i rămânea nici amărăciune, nici ură. Lacrimile de copil curățau totul din sufletul lui Săndel, și după jumătate de oră nici nu-și mai amintea cine și ce i-a spus. Doar se mira de oamenii mari, care nu înțelegeau atât de simplu lucru. Fără supărare și fără ură trăiești mult mai ușor… Pe Clavdia Matveevna, Săndel nu o mai temea de mult, dar nici n-o iubea. Ori de câte ori îl amenința sau îl rănea cu vorbe tăioase, fugea cât îl țineau picioarele, să nu-i audă ochii răi sau vorbele ascuțite. Dacă ar fi întrebat-o cineva pe Greieraș ce părere are despre tot ce se întâmplă, Clavdia ar fi rămas uimită. Greierașul o compătimea. Din toată inima, așa cum numai el știa. Îi părea rău de femeia care-și pierdea minutele prețioase pe supărare. Minutele, Săndel le prețuia mai mult ca orice pe lume. A înțeles de timpuriu că nu există ceva mai valoros, și nici nu poate exista. Totul se poate recupera în viață, numai timpul – nu! – Tic-tac! – zice ceasul. Și gata… Minutul s-a dus! Poți să-l alergi – nu-l mai prinzi! A dispărut… Nu-l mai aduci înapoi! Nu-l cumperi, oricât ai plăti, nici pe cea mai frumoasă hârtie colorată de la bomboane. Doar oamenii mari nu pricep asta… Cocoțat pe pervazul camerei, Săndel mânca plăcinta și privea cum copiii se joacă pe pajiștea din spate. Silvica, sărbătorita, se fugărea veselă într-o rochiță roz, iar Săndel o privea hipnotizat, imaginându-și că-i ba o prințesă, ba o zână zburătoare. Oamenii mari sărbătoreau la masă, în fața casei Clavdiei, iar copiii, după ce s-au jucat puțin, au alergat cu mingea spre fântâna veche, unde pajiștea era mai mare. Cum a dat cu ochii de lipsa Silvichei de pe pajiște, Săndel s-a topit de groază. Silvica nu era acolo… Săndel a țâșnit repede pe prispa casei sale. Ajungea o clipă să vadă că nici la petrecere nu era… Nu știa de ce nu i-a trecut prin minte să cheme ajutor. Pur și simplu s-a repezit spre fundul curții, spre fântâna veche. Pe copii nu-i interesa ce face Silvica, nici nu au observat când a dispărut. Nici nu au văzut când Greierașul s-a aplecat peste marginea fântânii și a strigat: – Stai lipită de margine! De teamă să nu o lovească, Săndel s-a lăsat peste marginea fântânii, și s-a lăsat în întuneric. A sărit în fântână conștient că pentru Silvica fiecare clipă conta. Înota n-a învățat nici ea… Asta știa sigur Greierașul, o văzuse la scăldat, la iaz, pe Clavdia încercând să-i învețe. Mică, zgribulită, fetița s-a prins cu putere de umerii lui subțiri. – Gata! Nu te teme! Sunt cu tine! – i-a cuprins gâtul așa cum îl învățase mama. – Ține-te! O să strig după ajutor! Degetele îi lunecau pe buștenii umezi ai fântânii, Silvica o trăgea în jos, dar tot a reușit să strige cât de tare a putut: – Ajutor! Nu știa dacă îl va auzi cineva, dacă mai are putere să reziste până vin oamenii mari. Nu știa nimic… Știa un singur lucru: fata aceea mică, care semăna a zâniță, trebuie să trăiască! Căci și frumusețea, ca și clipele, sunt rare pe lume. I-a auzit cineva strigătul, dar nu imediat. Clavdia, scoțând o tavă mare cu friptură, a privit în jur și a înmărmurit: – Unde-i Silvica? Oaspeții, amețiți, n-au priceput imediat ce voia gazda. Dar când a început să țipe atât de tare, s-a panicat toată curtea. Și Greierașul a strigat încă de două ori, tot mai slab: – Mamă… Iar Katia, care venea în fugă de la muncă, a simțit deodată că trebuie să alerge de parcă i-ar fi dat viața fiului ei. A intrat în curte chiar când Clavdia se ținea de inimă, căzând pe scările Katiai. Fără să înțeleagă ce se întâmplă, Katia a fugit la fundul curții, unde de obicei stătea Săndel, și a auzit glasul fiului: – Sunt aici, mamă! Nu i-a trebuit să ghicească de unde vine vocea. S-a temut mereu de fântâna veche, a făcut plângeri la primărie să o astupe, măcar să o acopere, dar nu a ascultat-o nimeni. Gardul subțire făcut de ea nu era o apărare… Nu era timp de gândit. Katia a rupt la fugă spre casă, a apucat funia cu care întindea rufe și, ieșind pe poartă, a strigat: – Repede, după mine! Țineți-o! Din fericire, un ginere de-al Clavdiei era într-atât de treaz încât să priceapă: a legat repede capătul de Katia: – Hai, eu te țin! Silvica a scos-o repede. Fetița s-a agățat de gâtul ei și s-a lăsat moale, Katia aproape a leșinat de spaimă. Pe Săndel nu-l găsea în întuneric, oricum încerca… Atunci s-a rugat la Dumnezeu, ca și-n maternitate: – Doamne! Nu-l lua! Căutând cu mâinile în apă, minutele i se păreau veacuri, de teamă și disperare. Dar nu putea ceda. – Te rog… Ceva rece, subțire, i-a atins mâna. Katia a tras darul apei și și-a scos fiul, abia îndrăznind să creadă că trăiește. A strigat: – Trageți! Și, când se înălța peste apă, a auzit un glas răgușit: – Mamă… În sat, Săndel, după aproape două săptămâni de spital, s-a întors erou. Silvica a fost externată mai devreme, speriată, dar aproape nevătămată, în afară de niște zgârieturi. Săndel a pățit mult mai mult. Mâna ruptă, respirație grea, dar mama era cu el, iar frica pentru Silvica a trecut. Se bucura de gândul că revine acasă, la cărțile și motanul lui. – Copile, ce ai făcut pentru noi! Dacă nu erai tu… – plângea Clavdia, îmbrățișându-l pe băiat. – Ce vrei tu îți dau! – De ce? – îi zâmbea Greierașul. – Am făcut ce trebuia. Nu sunt eu bărbat? Clavdia l-a mai strâns odată la piept, fără să știe că acest băiat firav avea să conducă, peste ani, un TAB burdușit cu răniți, sub bombe și foc. Și, fără să întrebe pe cine ajută, avea să aline viața celor care, ca el odinioară, vor striga… „mamă”. Și la întrebarea dacă nu cumva viața a fost nedreaptă cu el, Greierașul va răspunde doar atât: – Sunt medic. Așa se face. Trebuie să trăim. E bine așa! *** Dragi cititori, Dragostea de mamă nu cunoaște limite. Katia, în ciuda greutăților și a prejudecăților, și-a iubit fiul fără margini. Devotamentul și credința ei l-au transformat într-un om nobil, deștept. E o poveste despre forța neînfrântă a iubirii. Adevăratul erou trăiește în suflet: Săndel, cel urâțel la chip, a dat dovadă de curaj și bunătate, sărind fără ezitare să salveze o copilă din fântână. Fapta lui, și nu înfățișarea, l-a definit. Dovedește că bunătatea, curajul și milostenia măsoară adevărata valoare a omului. Vecinii care îi disprețuiau pe Katia și pe fiul ei au fost siliți să recunoască onoarea lor după gestul eroic al lui Săndel. Povestea arată că prejudecățile se destramă în fața virtuților, iar lecția supremă e putința de a ierta, de a nu purta ură și de a proceda corect, chiar dacă viața te-a nedreptățit. Cum a spus Săndel: „Sunt medic. Așa trebuie. Trebuie să trăim. Așa e bine!” Această poveste ne inspiră să ne amintim că omenia și compasiunea înving mereu răutatea și indiferența, iar adevărata frumusețe vine din suflet. Vă invităm la reflecție: Credeți că bunătatea, în ciuda tuturor greutăților, găsește până la urmă calea și schimbă lumea în bine? Ce exemple din viața voastră confirmă că aparențele înșală, iar adevărata bogăție a unui om e sufletul său?